Ceea ce deranjeaza adesea in acest turmentat volum este senzatia ca nu avem de a face cu un demers sobru, incheiat la toti nasturii, ci, dimpotriva, cu unul descheiat inadecvat la prohab. Pentru ca doar ce au trecut sarbatorile de Paste si pentru ca la romani (si la moldoveni mai dihai) Invierea Domnului se celebreaza dind peste cap pahare si halbe, pentru ca cei mai multi se afla la momentului dregerii, nu mi-am reprimat pornirea de a glosa pe marginea unei carti care, prin tema sa, se anunta foarte interesanta. Cind mi-a cazut pentru prima oara in mina volumul lui Mircea Balan, Istoria betiei la romani, m-am bucurat de parca as fi tirguit cine stie ce trufanda. Nu de alta, dar intotdeauna am pretins ca ceea ce lipseste culturii noastre sint mai ales gesturile indraznete, proiectele inedite, curajul de a descilci si itele laturalnice ale istoriei, ceva cam in genul studiilor aplicate instituite, ca metoda, de scoala celor de la Anale, gratie carora te poti documenta despre aproape orice, de la alimentatia din Evul Mediu pina la, sa spunem aleatoriu, posibilitati de contraceptie specifice secolului al XIV-lea. Trasul la masea e tema complexa, care tine, la urma urmelor, de istoria culturii. Nu toate popoarele beau la fel, nu toate apreciaza aceleasi licori, iar ceva din specificul national se stravede si prin paloarea galesa a unui pahar cu vin. Sau, dupa caz, prin limpezimea rece a unei tarii nordice. Aici credeam ca isi va gasi autorul terenul cel mai fertil. Ce anume, cum, in ce ipostaze si cu ce ocazii (ma rog, pretexte uneori) beau romanii, cum se explica anumite obiceiuri cu vagi reminiscente si in zilele noastre, de ce bauturile alcoolice joaca un rol important in orice ritual funerar, dar si nuptial sau de alta natura? In fine, multe altele puteau fi punctele de interes ale unei astfel de incercari, daca pe eseist l-ar fi dus putirinta. Altfel, vorba lui Anto