Obiectele din viaţa noastră pot deveni, uneori, înlocuitori ai oamenilor care ne-ar putea iubi. Obiectele ocupă spaţiul cu aceeaşi îndemânare ca şi oamenii de care devenim dependenţi. Ele sunt un companion tăcut, frumos şi acaparator, dar tocmai din pricina asta putem pierde la nivel conştient dimensiunea dependenţei noastre. Putem fi atât de ataşaţi de obiectele care ne înconjoară, încât nu ne mai putem imagina viaţa fără ele, dar în acelaşi timp riscăm să trecem pe lângă oamenii iubiţi, pe lângă bucuriile fireşti ale existenţei tocmai pentru că sufletul nostru este „dăruit” obiectelor.
Şi-n vreme ce obiectele înlocuiesc fiinţele din viaţa noastră, trăim în secret o nedescrisă suferinţă, căci fiinţele pe care le vrem aproape ne plac iniţial, însă ne ocolesc, fug de noi, ne resping sau nu ne pot iubi, pur şi simplu. Inconştient, căutăm exact acele persoane predispuse să ne abandoneze, să se facă pierdute, căci aşa ele ne arată ce avem de vindecat; o traumă de abandon şi un transfer al afectivităţii asupra obiectelor. Trauma de pierdere a iubirii, trauma de pier-dere a unei fiinţe apropiate se pot transforma într-o pasiune pentru obiectele care întruchipează iubirea imposibil de pierdut (mâine vă voi spune o poveste adevărată, tulburătoare, povestea unui transfer afectiv asupra obiectelor şi consecinţele la fel de tulburătoare ale unei pasiuni „inocente” şi inconştiente pentru obiectele vechi).
Ataşamentul de obiecte se poate instala încetul cu încetul, fără ca o persoană să sesizeze tulburarea afectivă, sufletească ce acompaniază „lăudabila pasiune”. De altfel, lucrurile pot îmbrăca forme mai subtile de exprimare a unei dependenţe interne, emoţionale, în sensul că putem să nu fim colecţionari de obiecte vechi, de maşini, de case, de diferite alte lucruri, dar să avem obiceiul de a strânge prin sertare, prin dulapuri, prin debarale, beci
