Albul lăptos al Câmpiei Teleormanului se smântâneşte la orizont într-o adiere de ceaţă. Fix pe la jumătatea drumului dintre Alexandria şi Turnu Măgurele, satul Crângu îşi urmează, la fel de sute de ani, existenţa molcomă a aşezărilor de câmpie: casele sunt case; drumurile, drumuri; cârciumile, cârciumi.
Doar o întâmplare haioasă şi oarecum stupidă, apărută din nimic, a ameninţat pentru un timp să-i zguduie liniştea seculară. Şi anume, faptul că recensământul abia încheiat a "descoperit" printre fiii satului 74 de etnici maghiari.
"Unguri? ! Fugi mă, nene, cu ursu'"
"Unde, bre, aci la noi?!", răspunde întrebând, "anesteziat" de ştire, un crângan vechi, care-şi ştie consătenii, din generaţie în generaţie, ca pe propriul arbore genealogic. "Unguri?! Fugi mă, nene, cu ursu'. Mata visezi! Păi, nu i-aş cunoaşte eu?! N-aş fi aflat eu de ei, 70 de ani, de când m-am născut, aci?! Nu le-aş fi cunoscut eu, vorba? Glumeşti, nu?!", zice şi mă priveşte dintr-o parte, cu distributiva - în coada ochiului, cum s-ar spune -, încurcat între a zâmbi şi a se mira "iar, din nou", de gogomănie. "Nooo! Nici vorbă!", îl susţine şi femeia lui, cu aerul că i-a ferit Dumnezeu de cataclism. "Aici suntem ăştia ai noştri, mămică, de când ne ştim". "Poate mai la deal, ori la Drăcea" îmi zice altă femeie, mai tânără.
"Noi ne-am înţelege şi cu ei"
Mă duc spre Drăcea - sat deschis în dreapta, din Crângu, spre Florica. Nici aici n-a văzut drăceanul picior de ungur, de când e el. "Dom'le, şi dac-ar fi, să zic aşa, noi ne-am înţelege şi cu ei, să ştii. Noi ştim cum să-i luăm pe toţi, să-i aducem către noi. Că toţi suntem oameni, mă-nţelegi?" mă filosofează, cosmopolit, un crângan de vârsta a doua.
"Auziţi - mă abordează ulterior un tânăr, dintr-un grup de trei, care mă urmăreşte de câteva minute, staţionat pe marginea drumului -, auzi, ce dracu vorbim noi ai