Calificîndu-l pe Carlos Drummond de Andrade drept „cel mai universal poet” pe care l-a dat Brazilia, nu făceam decît să reproduc o apreciere unanimă, un loc comun. Cît de exact?

Greu de spus: sensibilităţile individuale în materie de poezie sunt tot atîtea cît florile cîmpului. Poate că cel mai sigur mod de a hotărî înr-o asemenea problemă ar fi acela de a alege, aproape la întîmplare, o poezie a lui Drummond şi de a vedea ce spune ea astăzi cititorului de pe alt continent, la multe decenii de la compunerea ei. Fiind vorba despre poezie, privirea îţi cade uşor pe o bucată purtînd promiţătorul titlu de Căutarea Poeziei. În traducere ea arată astfel:

Să nu faci versuri despre întîmplări.

În faţa poeziei, nu există nici naştere, nici moarte.

În faţa ei, viaţa e un soare oprit din mers,

care nu încălzeşte şi nu luminează.

Să nu faci poezie despre trup,

acel minunat, complet şi confortabil trup,

atît de ostil lirismului.

Picătura ta de fiere, gestul tău de

plăcere sau de durere în noapte

îi sunt poeziei indiferente.

Nu-ţi cînta oraşul, lasă-l în pace!

Cîntec nu înseamnă mişcarea maşinilor

şi nici tainele caselor.

Nu înseamnă nici muzica prinsă în zbor

sau vuietul mării pe străduţele de lîngă plajă.

Cîntecul nu e natura

şi nici oamenii adunaţi în societate.

Pentru cîntec, ploaia în noapte,

oboseala şi speranţa

nu înseamnă nimica.

Să intri încet în împărăţia cuvintelor.

Acolo se află poemele ce aşteaptă să fie scrise.

Stau paralizate, dar nu disperate:

suprafaţa lor netedă e calmă şi proaspătă.

Iată cuvintele, singure şi mute,

în stadiu de dicţionar.

Trăieşte lîngă poemele tale înainte de a le scrie.

Ai răbdare, dacă se ascund. Fii

calm, dacă te provoacă.

A