A fost o vară lungă, pe care am început-o prin călătorii între oraşele transilvane şi cele din sud şi al cărei jurnal aproape că l-am ţinut aici, în mare parte consumând clipe de extatică melancolie, ori de fierbinte entuziasm, în atelierele unor artişti şi prin expoziţii, ce rezumă ideea că arta nu se resimte de criza financiară pe care o traversăm cu toţii, ba dimpotrivă, pare că aceasta îi accelerează arderile.
Iar lumea asta, prin care am trecut în lunile din urmă, nu este nicidecum paralelă cu cea reală, în care trăim, pentru că sălile expoziţiilor sunt pline de oameni, vernisajele sunt adevărate sărbători, unde aceştia îşi caută replica de bucurie la îngrijorările de peste zi.
1. Fabricant de artă. Am uitat să-l întreb pe Ion Tămâian cum îi erau atelierele în care şi-a început meseria de artist sticlar; pe cele de la Facultatea de Artă, din Cluj- Napoca, unde şi-a terminat studiile, nu le-am văzut încă, dar celor de la Şelimbăr, Sibiu, ne-ar fi greu să le mai spunem aşa, pentru că se leagă într-un complex de studiată configurare industrială. Asta ne-a şi îngrijorat oarecum, gândindu-ne că Ion Tămâian, ca orice fabricant, produce obiecte de serie, precum cele pe care le vedem aiurea prin târguri, magazine de sticlărie, tarabe de talcioc… Numai că fabricantul despre care scriem aici este un artist în toată regula, în obiectele căruia recunoaştem că semnul plastic este condus de imaginaţie pe tărâmul unor căi elaborate, recognoscibile, uneori, prin citatele pe care le face, dar mai ales prin simplificările ce se regăsesc continuu în arta modernă. Un desen al lui Picabia, de exemplu, se insinuează undeva, într-un portret, îngheţând în fragilitatea sticlei emoţia ce rămâne captivă doar pentru un răgaz de aducere aminte, iar apoi se mută mai departe, în alt şir de impresii, de unde îndrăznim să scoatem amintiri livreşti, ori doar ne imagi