Parfumul unei scrisori rămâne parfum, chiar dacă scrisoarea este de dată recentă şi nu poartă amprenta anilor.
Parfumul unei scrisori rămâne parfum, chiar dacă scrisoarea este de dată recentă şi nu poartă amprenta anilor.
Mircea Baniciu a fost, este şi va fi mereu iubit, idolatrizat. E firesc şi normal. Era luat cu asalt după fiecare concert, primea saci cu scrisori de la admiratoare. Are şi astăzi scrisori pe care nu a găsit răgazul să le deschidă. Vă daţi seama?! Scrisori de acum 20-30 de ani... Ce comori nepreţuite...
L-am rugat să le deschidă pentru noi, dar la cea dintâi pecete ruptă emoţiile au decis în locul său. Nu le poate publica. L-am înţeles şi am lăsat cuvintele la locul lor, cuminţi, aşteptând în plicul lor să fie citite de ochii lui Mircea Baniciu. Poveşti, adolescente de acum 20 de ani sau 30, cine ştie, iubiri platonice sau pasionale... Sunt ale lui. Şi ale lui rămân.
Negociere. “Am terminat liceul fiind unul dintre cei frumuşei ai clasei, zic unii, nu şi dintre cei mai silitori într-ale învăţăturii. Am avut şansa să fiu într-o clasă deosebit de unită şi am rămas prieteni aproape cu toţii după atâţia ani. Se întâmplă destul de rar, cred eu. Recent, la una dintre întâlnirile noastre, două dintre colege ne-au povestit cum ne-au negociat (pe mine şi pe un coleg). Hazul a fost maxim când am aflat că Baniciu era la acelaşi «preţ» cu unul din cei mai bine cotaţi elevi. Mai târziu am împărţit ca băieţii şi examenul de Bacalaureat. De chiulit n-am prea chiulit, şcoala fiind una destul de severă, în schimb ceaiurile de la sfârşit de săptămână se cam lăsau cu pupături... Liceenii de azi sunt cu siguranţă mult mai evoluaţi... Azi mă văd un puşti timid şi care aştepta ceva-ceva senzaţional! Mă visam atunci fără să ştiu cum, cântând pe scena unei mari săli de spectacol, iar când visul se termina mă gândeam la cât de de
