Sportul Studenţesc a fost considerată întotdeauna o echipă boemă. Capabilă să se ia la trântă cu granzii sau să performeze în Europa, aşa cum s-a întâmplat în sezonul 1987-1988 al Cupei UEFA, dar şi să se împiedice când îi era lumea mai dragă.
Inconstanţa a caracterizat jocul echipei în turul campionatului 1988-1989, pe care studenţii l-au încheiat pe locul 11, cu 14 puncte, la doar un punct de zona fierbinte a retrogradării. Plecarea lui Marcel Coraş la Victoria şi retragerea lui Paul Cazan, ultimul după 16 ani petrecuţi în Regie, lăsaseră un gol care cu greu putea fi umplut. Echipa resimţea absenţa unui vârf autentic, rutinaţii Ţicleanu, Munteanu II şi chiar Gino Iorgulescu erau în scădere de turaţie, iar Stănici şi Cristea, două talente incontestabile, rareori îşi etalaseră adevărata valoare. "Frământările care n-au ocolit deloc echipa noastră, schimbarea masivă de generaţii, criza conducerii tehnice, toate şi-au spus cuvântul. Normal, în jocuri au mai apărut şi nervozitatea, reproşurile şi, deşi nu sunt un jucător de moral, am simţit că nu mai sunt eu însumi. Suntem hotărâţi să redevenim familia din anii frumoşi când ne băteam pentru un loc în cupele europene", declara Constantin Stănici în ziarul Sportul.
Studenţii bucureşteni s-au reunit după vacanţa de Sărbători, la 11 ianuarie 1989. Antrenorul din tur, Mircea Dridea, fusese demis, în locul său fiind adus Ion V. Ionescu. "A fost antrenorul potrivit pentru noi. Ne-a interesat un om care să cunoască foarte bine mediul echipelor studenţeşti, iar el corespundea foarte bine acestei cerinţe, pentru că o pregătise anterior pe Poli Timişoara.
Era un om de caracter şi avea o înclinaţie spre teorie, curent pe care la noi îl instaurase Mircea Lucescu. Era un antrenor exigent, dar în acelaşi timp ştia să-şi apropie jucătorii", şi-a amintit Mac Popescu, preşedintele din