Fiţi sinceri: de câte ori nu aţi dat cu maşina în vreo groapă, trecând pe vreun bulevard sau străduţă în Timişoara v-a ieşit, mai mult inconştient, o înjurătură neaoşă. Până nu demult, Ciuhandu era botezat de şoferii nervoşi, acum i-a venit rândul lui Robu să fie pomenit la fiecare roată şchiopătată.
Cu toate mega-proiectele imaginate, unele dintre ele începute, cu toate subpasajele desenate frumos, în verde şi gri, un singur lucru ne urmăreşte implacabil, din anii 90 până azi: craterele în asfalt, în şosele, trotuare. Sunt eczemele Timişoarei, „boala” pe care nu o putem ascunde nici cu veşminte scumpe, nici cu parfumuri delicate. Edilii noştri se îmbată cu vise legate de turişti străini care dau năvală în oraşul-frunce, de televiziuni din toată lumea venite să se minuneze la jazzmanii cu pedigree şi vedete de Hollywood performând pe scena din centru. Nu le trece însă prin cap că atunci când chemi pe cineva în vizită degeaba îl aşezi pe un jilţ aurit în sufragerie dacă îl bagi în casă printr-un hol plin de moloz.
Într-adevăr, străzile găurite ca pufoaica unuia abia ieşit din foame sunt probleme vechi pe la noi, iar cârcotaşii vor spune că „domnul primar” încearcă să repare ce au stricat alţii înaintea lui. Dacă e aşa, atunci se vede că vorba bate fapta în cazul domnului Robu. Nu de alta, dar dacă ajungi pe străzi ca Dinu Lipatti, de exemplu, vezi cum s-au astupat cu asfalt gropile pline cu… apă. Exces de zel sau primele semne ale unor lucrări cu dedicaţie, pentru vreun prinţişor al cimentului (că rege al asfaltului în Banat e numai unul!)? În comparaţie cu planurile de refacere a infrastructurii pare că o „plombă” pusă în scârbă nu e decât o întâmplare. Probabil, si sper să fie aşa. Altfel, poate fi considerată primul semn al unei atitudini a acestei administraţii dependente de atenţie ca un copil din Mickey Mouse Club: se cârpesc “drumurile noastre t