Pentru temperamentul cultural arţăgos al unui cronicar de artă, dorinţa mistuitoare este să întâlnească la tot pasul un artist capabil să producă derapajul.
1 /.
Dacă nu are loc o alunecare a simţului, dacă într-un anume moment nu se arde un contact la pricepere, dacă nu se topeşte o siguranţă de sine, dacă nu se provoacă un scurtcircuit al certitudinii, artistul se stinge ca erou. Nu intră în mitologia luptătorului. Altfel spus, el trebuie să atingă masa critică, de unde începe instigarea agresivă la nesupunere.
Punctul de inflexiune în care percepţia lucrării de artă trece de la siesta neuronală de tip digestiv-pofticios la un atac furibund asupra forţelor dilematice din câmpul semantic. Cum ar veni, să înţelegi nu ceea ce înţelege obştea (de unde, şi adverbul "îndeobşte"!), ci să-i faci rost artistului de niscaiva nimicuri de supravieţuire, necesare excursiei sale în eternitate.
Sorin Ilfoveanu are forţa delicată a unui filozof care-şi struneşte conceptele pe temelia şevaletului. Cu înverşunarea blândă şi semeţia uşor buimacă, dacă nu chiar naivă, a izvoditorului care nu pune preţ pe vanitate, el îşi îndreaptă avânturile demiurgice înspre o singură direcţie: Omul.
Nimic din atitudinea lui nu trimite la tradiţionala angoasă a artistului-titan obligat la încleştarea cu această lume potrivnică, spre a construi o alta. Nu doar fiindcă e considerat un strălucit descendent al lui Corneliu Baba, antropocentrismul prevalent intimist al operei sale se opune cu vehemenţă oricărei mezalianţe cu natura vijelioasă. Ci şi, poate pentru că, obosit de atâtea pulsiuni cosmogonice ale congenerilor săi, Sorin Ilfoveanu a ales să fie un pictor de atelier. Emoţional şi noţional. De carte. De înlăuntrul minţii. De "şezum şi plânsem". Lucrările sale sunt nişte eseuri vizuale pe marginea temelor fundamentale, stilizări ale raporturilor
