"E mai respirabil infernul", mi-a scris, pe sms, Adrian Păunescu, după ce am ieşit din spital, în primăvară. Înainte de operaţie îmi dăduse un alt sms, pe la 3 dimineaţa, să mă încurajeze. Întotdeauna mesajele lui păreau desprinse dintr-un volum de poezii nescrise.
Ce aş putea să mai spun acum, când nu mai este? Nici el, nici Paler, nici mulţi alţii din agenda mea telefonică. La început, când dispărea cineva îl ştergeam din lista de contacte. Apoi am renunţat. Mă uit în telefon şi văd cum cei trecuţi în nefiinţă sunt din ce în ce mai mulţi. Şi nu e vorba de oameni bătrâni. Au fost doar oameni care şi-au trăit viaţa intens şi au avut o uzură foarte mare, în ultimii 20 de ani. Am avocaţi, ziarişti, scriitori, parlamentari, toţi foşti oameni publici cu care m-am intersectat la un moment dat.
Îmi dau seama acum că ceea ce contează este ce rămâne după tine. Fiecare dintre cei care azi sunt doar numere nealocate din agenda telefonică, pentru că şi-au luat abonament permanent în lumea de dincolo, a făcut câte ceva pentru ţara asta, în domeniul său. Aşa vom fi toţi judecaţi cândva. Bine, sau rău, ceea ce va rămâne după noi ne va defini. Aşa vor fi judecaţi şi oamenii politici.
Cât despre Adrian Păunescu va rămâne, mereu, pentru mine, ca o planetă gigantică a cărei forţă de atracţie aduna o centură întreagă de sateliţi. Mă bucur că am fost contemporani, mă bucur că i-am oferit plăcerea unor emisiuni în care disputele inteligente erau savuroase. El m-a apărat în faţa celor care-i reproşau că stă de vorbă cu mine, eu l-am susţinut în faţa celor care-mi spuneau că e nociv să-mi leg numele de el, în emisiuni. Nu regret nimic din dialogurile mele cu Adrian Păunescu. Şi mă bucur că i-am făcut infernul mai respirabil.
Am văzut de prea multe ori moartea în faţă că să învăţ că, dacă privesc viaţa cu ură, atunci voi trece dincolo neîmpăcată, câ