Păcatul este folosirea de către om, în baza libertăţii ce i-a fost dată, a puterilor sale sufleteşti împotriva învăţăturii lui Dumnezeu care exprimă voia lui Dumnezeu. De aceea, păcatul poate fi făcut cu gândul (numai cu gândirea sau puterea raţională) cu cuvântul sau cu lucrul (adăugarea puterii vitale exercitate de trup), cu voie sau fără voie (implicarea sau nu a puterii volitive alături de iuţime, care stă la baza oricărei mişcări sufleteşti, cu ştiinţă (conştient) sau fără de ştiinţă. Puterea poftitoare întotdeauna este implicată, căci se are în vedere satrisfacerea unei pofte sau dorinţe.
Păcatul apare ca o proastă folosire a libertăţii. Libertatea a fost dată omului ca faptele sale, conforme cu voia lui Dumnezeu, făcute prin liberă alegere, să aibă valoarea de virtute, care să îi ridice chipul la asemănarea cu Dumnezeu. Păcatul este opus virtuţii. Dacă virtuţile îl fac pe om asemănător cu Dumnezeu, păcatul îi strică până şi chipul primit la facere. Asemănarea nu se dobândeşte prin fire, ci prin har, deci păcatul are şi consecinţa pierderii harului.
Puterile sufleteşti sunt întreţinute de har, iar pierderea lui înseamnă şi diminuarea puterilor sufleteşti de a lupta în viitor cu păcatul sau, cum se exprimă Sfinţii Părinţi, peste puterile sufleteşti păcatul pune o legătură. Această legătură este slabă la început (pierderea de har este mică) şi omul poate lucra relativ uşor împotriva ei. Cu fiecare repetare a păcatului se aşează noi legături, care se împletesc într-o funie ce limitează exercitarea puterilor sufleteşti.
În afara acestei legături puse deasupra puterilor sufleteşti, a doua consecinţă a păcatului este vina morală a păcătosului faţă de Dumnezeu, pentru că nu îi răspunde binelui cu bine, ci îl mâhneşte pe Dumnezeu după ce acesta îi arată o aşa mare iubire. Nu este vorba nici de vinovăţie juridică din partea omului şi nici de mânie di
