Vladimir Tismăneanu: "Intervenţiile Monicăi Lovinescu şi ale lui Virgil Ierunca în dezbaterile intelectuale şi politice au fost mereu de o nedezminţită limpezime morală. "

Le-a displăcut până la repulsie orice tranzacţionism venal şi au dispreţuit oportunismele justificate printr-un suspect „realism“. Au scris într-o superbă limbă românească, necontaminată de virusul ambiguităţilor buimăcitoare şi al concesiilor umilitoare. Este ceea ce observa N. Steinhardt într-o scrisoare către Virgil Ierunca din aprilie 1968: „Există, exista printre meschinării, jalnice întâmplări, sluţenii, ghinioane, hidoşenii, erori, absurdităţi, răutăţi bine înfipte, vanităţi sângerânde, prăbuşiri, ironii ale soartei, coincidenţe prosteşti, şmecherii, obide, înjosiri, duşmănii din te miri ce, învechite răbufniri, există în pofida vântului neghiobiei şi revărsărilor de încăpăţânare şi bădărănie biruitoare (...) există şi orbite ale limpezimii, simplităţii şi bucuriei, care ne ocrotesc, ne păzesc şi ne povăţuiesc - aidoma îngerilor din rugăciune“ (Trecut-au anii, p. 433-434).

Nu scriu acum prima oară despre aceste lucruri. În august 2000 am publicat în „Cuvântul“ un articol intitulat „Virgil Ierunca şi onoarea culturii româneşti“. Îl reiau acum, cu minime modificări, pentru că mi se pare de o neofilită actualitate.

„Întâmplarea face că exact în aceste zile să fi recitit părţi din marea polemică pe tema «scopurilor şi mijloacelor » în mişcările revoluţionare (de fapt, în tot ce ţine de spaţiul politicului) care, la începutul anilor ’50, a provocat ruptura dintre Camus şi Sartre. La ce bun presupusa puritate a scopurilor dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre, se întreba autorul Omului revoltat? Abia după tragedia ungară din 1956 şi mai cu seamă după invazia Cehoslovaciei din august 1968,