In 1923, dupa primul razboi modial, Europa numara 23 de state care totalizau 18.000 de kilometri de frontiera. Astazi ele sunt 50 si totalizeaza 40.000 de kilometri de frontiera. S-ar spune ca Europa se faramiteaza construindu-se si isi multiplica frontierele in timp ce incearca sa le elimine. Iar toate aceste modificari s-au facut prin violenta.

La recentele dezbateri legate de adoptarea unui tratat simplificat pentru Europa, Polonia a adus un argument cel putin ciudat pentru a obtine o cat mai mare pondere in mecanismul de luare a deciziilor. Daca n-am fi avut atat de multe pierderi in cursul celui de-al doilea razboi mondial, populatia noastra ar fi fost mai numeroasa si prin urmare am fi avut dreptul la mai multa putere decizionala in cadrul Europei – cam acesta a fost, in esenta, argumentul primului ministru polonez. Un argument care nu poate fi luat in calcul, pentru ca si alte tari europene au avut pierderi mari in cursul ultimei conflagratii mondiale. Dar ideea ca mortii ar trebui sa aiba si ei un cuvant de spus in acest proces de construire a Europei, mi se pare interesanta.

Mi se pare chiar important sa incercam sa ne imaginam macar punctul de vedere al mortilor, pentru ca Uniunea Europeana este in primul rand o reactie la cultura razboiului care a dominat timp de doua mii de ani in Europa. Iar daca e sa cautam un fundament pentru Uniunea Europeana, el rezida nu atat intr-un document subtirel care si-a pierdut titulatura de constitutie, ci in straturile succesive de morti aflate la baza Europei.

Pentru ca Europa s-a cladit in primul rand pe morti, mortii tuturor razboaielor din ultimii doua mii de ani, mii de razboaie, de fapt. Pentru ca in Europa timp de doua mii de ani a fost la ordinea zilei acest cult al violentei: toata lumea s-a batut cu toata lumea. Ii las pe istorici sa confirme, dar sunt sigur ca in Europa fiecare tara s-a aflat l