Cine pune diagnosticul în psihiatrie? Oricine, dar noi îl credem pe profesionistul care şi-a însuşit şi aplică Manualul de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale (ultima ediţie) şi Clasificarea Internaţională a Maladiilor (revizia a 10-a a OMS). Lucrurile devin mai complicate când se recunoaşte că diagnosticele în psihiatrie se tot schimbă, dar din cauza faptului că etiologia tulburărilor psihice a ajuns, în sfârşit, să fie elucidată. Nu se poate nega existenţa unei presiuni sociale în fundamentarea şi includerea diagnosticelor în diferite clasificări, aşa după cum anumite grupări de profesionişti, oameni de afaceri şi de cultură, politicieni, lideri de opinie sunt persoane de vârf în afirmarea părerilor lor şi pun toate mijloacele care le stau la dispoziţie, optează pentru criterii de recunoaştere ale unei tulburări de comportament şi ale unei situaţii care necesită un diagnostic psihiatric. Şi atunci, asistăm astăzi, ca în urmă cu mai multe secole, la faptul că terapeuţii acceptă diagnosticul impus de normele şi cutumele sociale. Mai întâi aş readuce vrăjitoria în atenţia celor care caută originile unor manifestări psihopatologice. Vrăjitoria pe care şi-o asumau unele femei până la a fi arse pe rug. Pe o scară a stigmatizărilor, ce putea fi mai sus decât căutarea şi dovedirea girului diavolului în identificarea statusului de vrăjitor sau vrăjitoare? Mai târziu, isteria a fost atribută persoanelor care, până la debutul ştiinţelor medicale, erau considerate posedate de diavol. În clinica lui Charcot, istericele îşi modelau contorsionările după ceea ce ele credeau că imită crize de epilepsie, alăturate celor mai acrobatice poziţii. Unde mai sunt aceste manifestări azi? Unii medici, îndeosebi la camerele de gardă, le mai întâlnesc la persoane aparţinând unei categorii cu lacune educaţionale sau unei populaţii cu un grad redus de civilizaţie. În