Speranța mea, în acest moment, nu vine nici de la opoziție, nici de la societatea civilă, nici de la intelectuali, nici de la „bunul simț popular“; ea vine de la convingerea că Occidentul nu va accepta ca România să „scape“ din zona lui de influență, indiferent de cum se va vota.
„Patrioții“ noștri, în care feștila românismului s-a reaprins cu putere în aceste timpuri, au o mare teamă. A exprimat-o ministrul Justiției, d-na Pivniceru: „s-ar putea să nu mai scăpăm niciodată de MCV“! Adică, în limbajul USL, vom rămâne o „colonie“ a UE sau a Vestului, care ne va apăsa pe grumaz silindu-ne să facem ceea ce noi, „cei care avem poporul de partea noastră“, nu vrem – adică menținerea și continuarea reformelor din justiție, inclusiv numirea unor șefi competenți la DNA și la Parchetul General. Temere împărtășită și de Vocea Rusiei, dar și de câțiva comentatori autohtoni. Temă de campanie? Desigur, în mare măsură. Totuși, dincolo de campanie, frica este reală: oligarhia la putere în România are o singură mare piedică înaintea unei guvernări discreționare în folosul propriu – presiunea marilor puteri occidentale, SUA, pe de o parte, UE, de partea cealaltă, aceasta din urmă exercitată direct prin intermediul Comisiei Europene. România, în termeni reali, și nu nominali, nu este un stat independent, s-o admitem (împăcați sau neîmpăcați, nu contează). De fapt, nu a fost niciodată, din 1859, ca să nu mergem mai în urmă. A admis fie suzeranitatea directă a unora (Turcia, Rusia, URSS), fie tutela unor mari puteri, precum Franța sau Germania. Întotdeauna, am fost fie cu „unii“, fie cu „ceilalți“, după cum a fost situația. Iar acum, vorbind strict în termeni de „politică reală“, nu e foarte diferit: suntem sub tutela alianței occidentale, cu un palier militar numit NATO, condus de SUA, și unul economic și politic numit UE, condus de Germania. Deși există
