La mina Barza-Brad, din Munții Apuseni, s-au folosit cianuri zeci de ani. Nimeni n-a murit și s-a pescuit mereu în Crișul alb. Astăzi, la nouă ani de la închiderea exploatării aurifere, oamenii își trăiesc viața cu o modestie demnă
La intrarea în micuțul municipiu transilvănean de la poalelele Munților Metaliferi un obelisc stingher, vopsit în galben și negru, pe soclul căruia sunt inscripționate două ciocane încrucișate, îți arată că ai ajuns într-un oraș de mineri. În fapt, aici a fost, până nu demult, epicentrul mineritului aurifer din Apuseni. Romanii au scos aurul cu dalta din mâna sclavilor, austriecii și ungurii l-au adus la suprafață cu truda localnicilor, capitaliștii interbelici i-au motivat pe oameni să muncească pentru ei și, în epoca modernă, comuniștii au rentabilizat exploatarea.
N-a murit nimeni de la cianura folosită la purificarea aurului de aproape 80 de ani, vegetația n-a fost afectată, iar apele au avut tot timpul pești. După ’90, minele cu rezerve de aur, argint, cupru, plumb și zinc din Roșia Poieni – Alba, Ilba, Nistru, Săsar și Cavnic – Maramureș, Certej -Hunedoara, Mănăilă - Suceava, Moldova Nouă - Caraș-Severin și Bălan – Harghita s-au închis pe rând, dar oamenii viețuiesc în continuare. La fel s-a întâmplat și cu ortacii de la mina Barza – Brad.
Citiți în ediția tipărită de luni, 23 septembrie 2013, un reportaj marca EVZ despre cum trăiesc și cum le-a afectat viața exploatarea cu cianuri a minereului de aur foștii ortaci ai exploatării aurifere de la Barza-Brad, închisă în urmă cu nouă ani.
