Nevoia de libertate

Mulţi dintre contemporanii mei simţeau această nevoie a unui loc şi a unui timp şi a unui destin în care să se poată comunica liber. E nebunia mea că, dintre toţi, chiar şi dintre cei care erau lângă mine când am început, eu am fost acela care a dus proiectul la o formă publică recunoscută. N-am ezitat. Am finalizat proiectul. Eu nu spun că era cea mai bună formă publică, poate ar fi trebuit să se găsească mai mult decât atât, ceva mai rafinat; poate că ar fi trebuit să rămânem la formele de comunicare mai intime, la muzică de cameră, dar în mine, probabil, se auzea răsculându-se şi omul public, omul politic. Precizez, deşi nu-mi e favorabilă incidentala, că ambiţia mea nu a fost să răstorn regimul, n-a fost să clădesc regimul, ambiţia mea a fost, finalmente, să schimb mentalităţile. Să găsesc, prin Cenaclu, forma de a lucra direct asupra conştiinţei tinere. Şi să îi învăţ încet-încet pe contemporanii mei ceea ce eu însumi aflasem, definitiv, nu de foarte multă vreme, ceva care mă obseda, ca o rană dintr-un război nevăzut, şi anume dragostea de libertate şi bucuria de a transforma libertatea în cultură. Când am pornit Cenaclul, erau foarte puţini oameni în sală, dar ce oameni ca într-un banc din Uniunea Sovietică, despre Raionul Tula, în care se spunea "Stimaţi tovarăşi cititori, în raionul Tula era în trecut un singur scriitor. Astăzi, în raionul Tula sunt 80 de scriitori. E adevărat că pe cel din trecut îl chema Lev Tolstoi", aşa şi eu cu Cenaclul. La început erau 60-70-80 de oameni. Dar ei erau personalităţi de excepţională rezonanţă a vieţii culturale româneşti. În primele forme ale Cenaclului participa Şerban Cioculescu ş.a.m.d. Sabin Bălaşa, care a expus; mari poeţi: Nina Cassian, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Geo Dumitrescu, Mihai Beniuc, oameni care nu mai ieşiseră în această formă de public de demult, de la începutu