Cavalerism contemporan Într-o împrejurare oarecare, Ionescu şi Popescu vorbesc despre relaţia de amiciţie între doi prieteni comuni, relaţie care, după mai bine de zece ani, se terminase înfiorător de urît. Cu acuze incredibile de ambele părţi, cu dezvăluiri jenante, fix ca în cazul unui divorţ. Ionescu spune că unul dintre cei doi prieteni în cauză – să-i zicem domnul X – a dat dovadă de toate ticăloşiile pe care i le-a pus în cîrcă celălalt amic – să-i zicem domnul Y. Ionescu a fost prieten şi cu X, şi cu Y. Acum, că s-a pus problema alegerii, e clar că-l preferă pe Y. Iar X, cu care a călătorit, a mîncat, a băut, a povestit şi a petrecut mult timp atîta amar de vreme, a devenit, la vremea alegerii, un ticălos fără limite. Popescu, mai moderat, s-a mirat de vehemenţa amicului Ionescu. „Păi, cum, i-a zis, dacă ştiai cît de nenorocit e X ăsta, cum ai putut să-i fii prieten atîta timp?“ „Eee, mai mult pentru amicul Y, la care ţin“, a venit răspunsul. Părea oricum că s-au spus chestiuni iremediabile. Că discuţia a încheiat un capitol întreg al unor relaţii puse pe temeiuri instabile. Numai că, peste cîtva timp, amicii comuni ai lui Ionescu şi Popescu s-au împăcat. X şi cu Y au redevenit prietenii de nedespărţit care apăreau împreună la toate întîlnirile grupului. Popescu, moderatul, s-a uitat în ochii lui Ionescu, cel care se declarase definitiv anti-X. Nici o tresărire. Omul se comporta absolut ca întotdeauna. Prietenos, amabil, glumeţ. X devenise din nou frecventabil iar acrobatica răsucire mentală a lui Ionescu l-a lăsat pe bietul Popescu mut de uimire. Omul s-a retras treptat din grup pînă la dispariţia totală. Mai apoi a aflat, prin intermediul unor cunoştinte comune, că a fost calificat drept „fiţos“ şi cu „două feţe“. Autorul categorisirilor, clişeistic, era domnul Ionescu.
DE ACELASI AUTOR O Cola de sfîrşitul lumii Despre domnul Goe, cu simpatie La