Nu ştiu dacă povestea în care este implicat Dominique Strauss-Kaher ne-ar fi captivat la fel de mult în absenţa implicaţiei FMI-ului în viaţa noastră de fiecare zi.

Sunt, însă, aproape două decenii de când celebra instituţie financiară a revenit în România, după ce fusese gonită atât de nepoliticos de către un Ceauşescu extrem de suspicios la condiţiile de orice fel puse în schimbul banilor împrumutaţi. De-a lungul acestor decenii au fost etape acute – în special între 1997 şi 2000 în timpul guvernării cederiste – în care reprezentanţii FMI au fost percepuţi precum comisarii sovietici de pe vremuri, atotputernici şi neîndurători. Câţiva dintre înaintaşii dlui Franks au intrat chiar şi în folclor, ca să nu mai spunem despre cupletele satirice ale feluritelor grupuri care făcuseră din ei autentice vedete (Poulsen, Zervoudakis şi alţii).

Ca şi dl Franks, toţi au fost nişte simpli funcţionari – e drept, de rang înalt – iar misia lor a fost să se asigure că ce promit guvernanţii la negocierile pentru banii cu dobândă rezonabilă ai Fondului, se îndeplineşte. Truda lor cotidiană constă în compararea cifrelor şi în semnalarea neconcordanţelor. Nimeni nu cutează, cred, să-i ameninţe pe Băsescu sau Boc că dacă nu fac nu ştiu ce, o să vadă ei ce li se întâmplă. Unicul lucru care se poate întâmpla este să se închidă robinetul tranşelor de împrumut şi să fim nevoiţi să împrumutăm de pe piaţa bancară la dobânzi corespunzătoare riscului de neplată pe care-l prezintă o economie instabilă şi prost condusă.

A fost reproşat nu odată faptul că reţetele FMI nu au avut, cam pe nicăieri, rezultatele scontate. Că economiile pe care s-a experimentat nu s-au însănătoşit subit – şi se aduce mereu exemplul Argentinei, unde eşecul a fost cel mai spectaculos. FMI însă nici nu pretinde că s-ar afla în posesia unor reţete garantate. Practic, specialiştii săi nu fac altceva decât s