S-au împlinit 50 de ani de când am terminat facultatea, cu unul mai puţin decât ar fi fost normal, dacă nu intervenea exmatricularea, din a cărei cauză studenţia mea a durat şase ani, în loc de cinci, câţi prevedeau reglementările epocii.
Păstrez o amintire plăcută anilor de studenţie. Dificultăţile cu care m-am confruntat la o vârstă fragedă – nu aveam 17 ani, când am intrat în facultate şi mai puţin de 19, când am fost exmatriculat – nu-mi umbresc totuşi amintirile. Înclinat din fire spre partea pozitivă a lucrurilor, ţin minte mai puţin dificultăţile decât evenimentele şi momentele luminoase sau vesele.
Memoria îmi joacă uneori feste. Îmi dau seama că am uitat o mulţime de împrejurări, nume, figuri şi altele. Nu mai ştiu, de exemplu, cum eram îmbrăcat. Tata îmi dăruise o pereche de pantaloni de la un costum al lui de... seară, negri, reiaţi, pe care i-am adaptat, fiind eu foarte slab, dar n-am idee dacă i-am purtat o singură zi, mai ales la facultate. Totuşi, ce pantaloni purtam? Blugii nu ajunseseră în România. Cămăşile mi le comandam la o lenjereasă care locuia lângă liceul „Matei Basarab“, unde va învăţa mai târziu fiul meu, cumpărând poplinul şi balenele, dacă mai ştie cineva din generaţiile noi ce înseamnă.
Viaţa de student, o improvizaţie
O mare nenorocire o reprezentau pantofii, care erau făcuţi dintr-un înlocuitor de piele, aproape un carton, doar talpa fiind ceva mai dură, dar care se tocea la tocuri şi era nevoie de blacheuri, alt cuvânt dispărut din vocabular, ca să-i lungească viaţa. Precarităţii pantofilor îi datorez totuşi faptul că n-am fost arestat: câţiva colegi de an înfiinţaseră un cenaclu literar fără a cere aprobare, aşadar, clandestin, la care îmi propusesem să mă duc, dar când să ies din casă, pe stradă fiind zăpadă topită, mi-am dat seama că riscam să rămân desculţ şi am renunţat, ca să aflu nu peste mult timp că par
