Dacă aeroporturile şi avioanele mi se par chintesenţa no man’s land-ului (un eufemism, poate, pentru aglomerările urbane ale viitorului?) şi, în consecinţă, le locuiesc cu un ciudat (mie) sentiment de inaderenţă, incitant asociată unei senzaţii de libertate „proastă“ (despre care, poate, cu altă ocazie), în schimb trenurile – de oricînd şi de oriunde – mi se înfăţişează drept imaginea cea mai necosmetizată şi mai plină de miez a ţării ce le are. Faptul că, la atîţia ani după lansarea la apa politică (acum – şi o apă a Vavilonului) a proiectului Uniunii Europene, trenurile ţărilor Europei continuă să îşi conserve, neştirbită şi grăitoare, această diferenţă este, cred, argumentul că naţiunile – cu specificul lor cu tot, care va fi fiind acesta – sînt o realitate palpabilă, într-o măsură mai mare decît ar vrea teoriile postmoderne să admită. Un tren poate spune totul despre ţara lui.

Dar nu despre legătura esenţială dintre trenuri şi naţiuni voiam să scriu, ci despre ceea ce mi-a spus, recent, un tren românesc. Probabil, unul din cele mai celebre şi mai „încercate“: după atîtea şi atîtea reforme (sublime…), a rămas singurul tren de (oarece) mare viteză care leagă Nordul îndepărtat de Sudul extrem, la vreme de noapte. Acum se numeşte InterRegio (cred) şi după număr îi zice 1632; porneşte pe-nserat din Oradea, străbate Ardealul, iar de la miezul nopţii se prăvale de la Cluj spre Bucureşti şi de acolo, către depărtata Mare. Adună vagoane din tot Ardealul, astfel încît, la sosirea în Gara de Nord, şarpele lui ostenit să îşi deşerte călătorii tocmai pe sub podul cel nou şi dantelat de către Griviţa. Amalgam de vagoane mai bătrîne decît majoritatea călătorilor săi şi de second-hand-uri nemţeşti elegant vopsite, el desenează o axă (istorică) a geografiilor noastre şi măsoară un timp (etern: durata călătoriei se lungeşte de la an la an, iar celelalte ameliorări sînt î