Perceput mai ales ca băiat simpatic şi play-boy, cu pasiuni şi interese în zona automobilistică, Călin Popescu Tăriceanu a fost introdus în politică de tatăl său vitreg, Amedeo Lăzărescu, cel care nu-i acorda, totuşi, prea multe şanse. Oricum, nu i-ar fi trecut prin cap venerabilului liberal că fiul său adoptiv ar putea să ajungă vreodată preşedinte de partid şi prim-ministru.
Nu cred că şi-a imaginat aşa ceva nici chiar Călin Popescu Tăriceanu, mai ales după trecerea sa meteorică printr-un guvern celebru pentru ineficienţa sa (Ciorbea), unde a ocupat pentru scurt timp postul de ministru al Industriei, fiind remaniat cu prima ocazie şi cu renumele ca fiind cel mai slab ministru care s-a perindat pe la Palatul Victoria.
Viaţa are însă întorsăturile ei curioase. Când s-a format Alianţa DA, rolurile erau bine definite: Băsescu urma să meargă pentru şefia Guvernului, iar Stolojan la preşedinţie. Numai că s-a întâmplat ce s-a întâmplat: Stolojan s-a retras, Băsescu a lăcrimat şi s-au inversat rolurile, pentru că sondajele, oricum, nu-i dădeau prea multe şanse preşedintelui liberal, iar Băsescu era specialist în finişuri electorale fulminante. Şi pentru că „Dragă Stolo” devenise indisponibil pe toate planurile, locul său trebuia luat de cineva. Culmea este că un partid aflat mai mereu într-o situaţie de exces, în materie de lideri, precum PNL-ul, s-a găsit, de data asta, în imposibilitatea de a avea un înlocuitor marcant pentru Stolojan. Stoica nu mai dorea să iasă în faţă, venerabilii se retrăseseră de frica CNSAS-ului, iar „băieţii deştepţi” preferau să-şi vadă de afaceri, mai întâi. Tăriceanu a apărut, mai degrabă, ca o soluţie de avarie, decât ca o direcţie strategică. Mediocritatea lui convenea şi colegilor de partid, care gândeau că le va fi uşor să-l schimbe când lucrurile se vor linişti, şi lui Băsescu, văduvit de atribuţii executive în noua sa poziţie