(Urmare din nr. trecut)

Olimpiu Nusfelean e un solitar care transformă proza cotidianului într-o lirică neoromantică, ce nu ocoleste procedeele antipoeziei: "Carte tristă de versuri/ în vitrina economiei de piată -/ în frigul lumii continutul tău/ devine o simplă copertă.// Suflîndu-si nasul, vînzătoarea te îmbie/ alături de o cutie cu praline./ Absenta se cuibăreste otrăvită/ în palma noptii, în irisul luminii.// Astepti tăcută; unde e poetul?/ Între stele si el a fost asezat/ un vitraliu înfricosat" (Carte de versuri). Îndemnîndu-se, vag ironic: "să lăsăm/ rotile mintii/ să ne măsoare durerea/ cu o dulce încetineală!" (Hei, rup!), poetul se află în căutarea răbdătoare a fulguratiilor, a acelor notatii inspirate care scînteiază, iluminînd brusc textul cu vointă anost: "Stă/ în fata tarabei goale,/ îmi surîde si mă îmbie:/ Alege!/ Iată, aici, lumina coborîtă-n oglindă/ doritoare să ia forma chipului tău lăuntric" (Tarabă). Ori abstractizant: "Absenta pastelului -/ măcar de ar fi un gol/ prin care să vezi gîndul" (Efigie pentru Stefan Luchian). Ori paradoxal-sarcastic: "Poate o grea asteptare/ de care/ deodată/ eternitatea se plictiseste" (Casa părintească). Timorarea, inhibitia devin vibrante. Din acest mediu al rezervei morale se iveste un imaginar caracteristic al timiditătii: "E o jivină pasăre ce vede cu aripile,/ si asta numai în vreme ce zboară,/ si atinge pămîntul/ doar cînd acesta stă să ia foc.// În irisul ei nu cred prea multi;/ nici eu nu i-as sti trecerea/ dacă nu ar lăsa urme/ în lutul viiturii;/ înaintează mereu, tot mai mult si mai mult/ si mai mult/ cu pliscul-rît/ scurmînd/ rădăcinile noptii.// Sînt unele locuri/ unde lutul nu mai respiră /- acolo unde ar vrea să mă arunce/ si să scuipe în semnul cărării/ tot lutul din mine.// Ci eu/ stau pe spinarea ei/ si scriu? pe penele-i pergamentoase./ Astfel îi dau de lucru -/ în timp ce vă uită/