Mircea Mihăieş: „Delegaţii pesedişti marginalizaţi în teritoriu urmează să-şi aleagă liderul. Ei sunt condamnaţi la pragmatism şi vor fi duri din spaima că, în următorii trei ani secetoşi, lipsa resurselor îi va mătura de pe scena politică”. Sursa: EVZ
Privim bătălia turbată pentru putere în interioul PSD de parc-ar fi propria noastră bătălie. Într-un fel, chiar este. Un partid atât de puternic înfipt în inima socială a ţării, cu o vastă reţea de relaţii, complicităţi şi interese în administraţie, capabil să joace pe degete lideri sindicali şi să cumpere conştiinţe reprezintă întotdeauna un motiv de nelinişte.
N-am avut niciodată iluzii în ce-l priveşte pe Geoană, un mediocru ros de ambiţii, un carierist lipsit de caracter şi un poseur găunos. Cu toate acestea, mă aşteptam la o performanţă mai acătării decât ţopăiala din noaptea scurtissimei sale preşedinţii şi decât invocarea prostească a „flăcării violete”.
N-a fost să fie, iar orgoliile neocomuniştilor plini de bani îşi clamează acum dreptul la răzbunare. Drept urmare, cu sau fără ajutorul Mihaelei, Geoană va plăti. Suntem părtaşii unui spectacol la fel de agitat precum cel din campania prezidenţială, deşi de data asta noi, nemembrii de partid, nu avem niciun cuvânt de spus.
Bătălia se dă exclusiv între „greii” partidului, între interesele din teritoriu şi capacitatea unuia sau altuia dintre candidaţi de a le satisface. Înfrângerea lui Geoană nu s-a produs la urne, ci în septembrie 2009, când, străluminat de o viziune strategică demnă de renumita-i poreclă, a retras partidul de la guvernare.
Atunci, oamenii care păruseră, la începutul coabitării - monstruoase, cum am mai spus - cu PDL, capabili să acţioneze în limitele raţionalului (mă refer în principal la categoria Nica) s-au dovedit nişte fantoşe politice pe cât de brutale, pe atât de lipsite de