Dacă facem abstracţie de libretul operei Maximilian Kolbe, Voyages chez les morts (1980) e ultima piesă a lui Eugčne Ionesco - şi nu doar ultima, ci capătul drumului autobiografic început în 1952 cu Victimes du devoir. Teme care apar şi în alte piese ("răfuiala" cu tatăl, sentimentul de vinovăţie faţă de mamă, amintirea unei experienţe extatice din adolescenţă) sunt tratate aici într-o manieră mai directă, epurată de artificii dramatice. În cele trei scene alese, Ionesco vorbeşte despre colegii săi de generaţie împreună cu care a impus ceea ce Esslin numea "teatrul absurdului": Beckett (Constantin) - laureat al unui Nobel la care ar fi fost egal îndreptăţit şi Ionesco - şi Adamov (Alexandre) - prieten intim de care s-a despărţit la mijlocul anilor '50 din motive ideologice (Adamov s-a înregimentat în Partidul Comunist) şi care s-a sinucis în 1970. Piesa face parte din volumul XI al ediţiei integrale a teatrului ionescian, în curs de apariţie la Editura Humanitas. (V.R şi V.Z.)

Scena xiii

personajele: Jean, Lydia.

Unul intră din stînga, celălalt din dreapta şi se întîlnesc în mijlocul scenei.

lydia: Ai aflat vestea, bănuiesc. Constantin e din ce în ce mai preţuit, mai admirat, cred că-ţi dai seama. E pe val. I-au dat cel mai mare premiu literar din lume. Nu ţi-l mai dau ei ţie, ţi-au scăzut vertiginos şansele! Faima de care te bucurai se topeşte văzînd cu ochii. Sînt ţări în care nimeni n-a auzit de tine. Pînă şi în Franţa lumea te-a cam uitat.

jean: Într-adevăr, cine mai ştie de mine? Asta mă întristează. Credeam că, odată ajuns celebru, nu mai am nimic de făcut. N-am înţeles că trebuia să lupt mai departe. Mi-am închipuit că obţinusem totul şi am depus armele. Dar în timpul ăsta, alţii continuau lupta în umbră. Apoi, brusc, întunericul s-a risipit, iar ei au apărut într-o lumină strălucitoare, lumina g