Viaţa de zi cu zi, de dimineaţa până seara, a unui peace-keeper într-o misiune internaţională se scurge invariabil între rutina îndatoririlor pentru care a fost trimis acolo şi tabieturile pe care şi le-a construit singur pentru ca timpul să treacă mai uşor. Acest ritual cotidian este spart uneori de câte un incident, simpatic sau antipatic, mai grav sau mai frivol. Tempoul acesta l-am cunoscut şi recunoscut în toate şederile mele mai îndelungate în străinătate. Mai trebuie spus că de fiecare dată totul începe cu o perioadă foarte agitată, când trebuie să înveţi totul în jur şi să te obişnuieşti cu te miri ce, pentru ca povestea să se termine în frenezia dinaintea plecării acasă, când faci cumpărături, când nu mai ai răbdare cu nimic, iar totul în jur ţi se pare fără însemnătate, pentru că oricum în câteva zile va aparţine unui trecut iremediabil.

În tabăra de la Gjirokaster, rutina a fost maximă şi exasperantă, tabieturile posibile erau minime, iar incidentele, indiferent de culoarea lor şi de impresia creată de presă, destul de puţine. După o lună de misiune, dorinţa cea mai arzătoare a tuturor celor 381 de vrajnici ambasadori români cu cască, vestă şi bocanci din Gjirokaster era să prindă o ieşire, oriunde, şi pentru orice motiv, în afara taberei, în oraş, în patrulă, în escortă, la adus apă şi alimente. Aveam să regăsesc acest sentiment şi în Kosovo, în campul comandamentului NATO din Priştina, unde condiţiile de confort şi divertisment oferite militarilor erau infinit superioare, dar tot simţeam nevoia acută să ieşim afară cu orice ocazie. Cel mai greu era pentru cei care, prin natura job-ului lor pe statul de funcţiuni al detaşamentului, trebuiau să stea în tabără, la bucătărie, la atelierul auto, la servicii, la făcut hârţogăraie etc.

De citit nu se prea punea problema (nu-i ardea nimănui, deoarece încordarea surdă a misiunii era persistentă), d