Am mers, recent, la Tîrgul de Carte "Gaudeamus". Nu voi comenta standurile editurilor şi nici multele apariţii interesante prezente. Voi pomeni, pentru că nu pot să fac abstracţie de el, drumul pînă acolo: de la intrarea principală la Romexpo, unde m-a lăsat taxiul, pînă la cea propriu-zisă, la tîrg, era cale lungă şi prea puţin bătătorită. Am mai spus - şi a devenit deja un loc comun - faptul că mersul prin Bucureşti e ca o cursă cu obstacole dintr-un joc pe computer excesiv înzestrat. Pe o latură, pătrunderea spre tîrg se desfăşura conform acestui principiu: exista o potecă îngustă, de noroi, care trecea peste o moviliţă; un şir indian de oameni dintr-un sens trecea, în timp ce rîndul la fel de subţire din sensul opus îi aştepta, cuminte, precum maşinile la stop. După care treceau şi aceştia. Timpul de aşteptare era de vreo 2 minute, iar asemănarea dintre oameni şi maşini (pe care am mai constatat-o şi cu alte ocazii, de pildă pe Magheru, la orele de vîrf) - din ce în ce mai izbitoare. În final ieşeai/intrai victorios şi înnoroiat.

Într-unul din drumurile mele în Centrul istoric, spre diverse birouri de arhitecţi ce urma să schimbe soarta oraşului, paşii mei au trecut, inevitabil, tot prin... noroi. De astă dată a fost unul alpinist şi agresiv: trebuia să fii agil ca să escaladezi anumite zone; dar şi ca să te fereşti de pietrele pe care le aruncau copiii ce se jucau veseli printre descoperirile arheologice. Desigur, pietrele nu ne erau destinate nouă, puţinilor temerari pe asemenea meleaguri (pe lîngă mine, mai erau vreo doi străini însoţiţi de partenerii lor români, cu toţii eleganţi), ci reprezentau un inocent joc regional; dar puteam cu uşurinţă deveni victime colaterale.

Noroiul pare să fi fost şi una dintre caracteristicile secundare, dar esenţiale ale călătoriei noastre prin ţară. Unul dintre gesturile fireşti ale drumului prin cele două sat