Foarte puţine lucruri mai sunt de spus în România de azi. Intrăm în altă epocă, în care sentimentul neputinţei va amuţi şi ultimele voci critice. E prea mult, prea pe faţă, prea absurd.

Ca naţiune, ne-am dat arama pe faţă după ce am încercat cu degetul democraţia. Platon scria în ”Republica” sa că democraţia conduce direct la tiranie, şi aşa şi este în democraţiile imature. Cele vechi şi rutinate şi-au creat mecanisme care împiedică acest proces, dar în ţări în care încă se gândeşte cu stomacul sau cu televizorul alunecarea spere tirania majorităţii este foarte uşoară. Majoritatea la care au dus alegerile democratice recente, la noi, începe să semene cu democraţia populară din celălalt regim.

În noul Parlament opoziţia e decorativă, bănuiala mea e că UDMR a fost lăsată în băncile Opoziţiei doar ca să pară că mai avem aşa ceva. Curând USL va fi silită să inventeze partide ”de opoziţie”, cum se întâmplă în unele state din America Centrală şi de Sud, căci tare mă tem că PDL-ul va imploda precum PNŢ-CD-ul de altădată. PDL nici nu meri tă să supravieţuiască în forma actuală, pentru că s-a dovedit încă o dată un partid oportunist care-a fost puternic cât a fost puternic Băsescu, pentru ca apoi să cadă în marasm şi-n neputinţă.

Cât despre preşedintele prizonier la Cotroceni, ar fi fost mai bine să-şi dea demisia decât să coabiteze cu cei care-au încercat doar acum câteva luni să-l debarce printr-o lovitură de stat. Sunt mai mult decât dezamăgit de decizia lui. Printr-o procedură democratică electoratul a consfinţit venirea la putere a grupului care a pus la cale puciul din iulie. Comisia de la Veneţia nu mai lasă nici un dubiu că în acele zile, cum a observat presa noastră liberă, toate legile şi instituţiile statului român au fost călcate în picioare de aceiaşi oameni care sunt azi la putere.

Mai mult, în Parlamentul-mamut şi în guvernul-mastodont se r