Acum vreun an, scriam despre felul în care presa îşi ia la revedere şi mă întrebam dacă asta a fost tot în ceea ce o priveşte. Cu gânduri asemănător blazate am plecat la seminarul organizat de Aspen Institute, despre supravieţuirea media, dar mai ales a moralităţii ei, sub presiunea crizei, a internetului, a lumii în schimbare şi a ce mai presupune noua perioadă în care jurnaliştii au intrat nepregătiţi. Se pare că nu eram singura. A fost şi mai bine, însă, că am avut combatanţi.

Cristi, un optimist mediatic compulsiv, a încercat să ţină piept rafalei de depresie cu care ataca, pe mai multe glasuri, ideea morţii aşteptate: „Diferenţa dintre noi şi danezi, portughezi şi americani nu e neapărat că acolo sunt mai puţini “consumatori idioţi”, mai mulţi bani şi o legătură istorică între democraţie şi presă. Îndrăznesc să spun că ţine şi de motivele pentru care faci ce faci, de capacitatea ta de a crea, cum spunea cineva, conţinut adevărat, relevant şi bine făcut. De puţină nebunie şi încăpăţânarea de a visa la ceva”, a scris decât editorul DoR, după dezbatere.

În timpul discuţiilor, şi optimiştii şi pesimiştii aveau dreptate. Pesimiştii, pentru că realitatea din jur îi ţinea în picioare, optimiştii – pentru că exemplele pozitive într-o mare de nereuşite nu au cum să te lase indiferent (dezleagă un fel de enzimă cu fundă roz în sânge care te face să crezi că binele învinge).

Teo a făcut, la un moment dat, apel la seninătate: “Nu aş plânge pe cadavrul media, încă. Avem mai multă informaţie decât am avut vreodată. Se schimbă mediul prin care o primim, nu şi nevoia sau calitatea ei. Trebuie să ne obişnuim că atâta vreme cât avem o funcţie, va exista şi organul necesar îndeplinirii ei, indiferent de forma pe care o îmbracă la un moment dat”.

În urma întâlnirii celor două secte (membrii lor îşi tot schimbau locul), mi-au rămas notate mai multe bucăţi de