Regret cu sfielnică invidie, dar formula din titlu nu-mi aparţine. Am citit-o acum cîteva luni într-un colţ de gazetă şi de atunci paseistul din mine şi-a pus-o pe blazon, la straşnică păstrare.
Nu ştiu cum se face, dar toate cele trei mari vorbe considerate de ocară de către duşmanii „păltinişenilor“ – „boierii minţii“, „neointerbelici“, respectiv „paseişti“ (cu variante precum ultraconservatori, reacţionari, tradiţionalişti, păşunişti ş.a.), printre care, cu onoare&voluptate mă prenumăr – sună frumos, captivant şi substanţial motivat. În definitiv, de cînd e lumea lume, heracliteismul a avut nevoie de contraponderea eleatismului, mitul isteric al progresului a presupus în chip vital cenzura înţelepciunii conservatoare, hipnoza schimbării, fascinaţia fracturilor şi ruperii cu orice preţ au trebuit vindecate şi modulate de cuminţenia stabilităţii şi confortul statu-quo-ului. Lupta rădăcinilor cu aripile, a sedentarismului cu nomadismul, a iconoduliei cu iconoclastia, a naţionalismului izolaţionist cu ecumenismul şi cosmopolitismul, a xenofiliei cu xenofobia, tensiunea acţiune/reacţiune ş.a.m.d. reprezintă o constantă istoric-universală inutil de contestat. Şi chiar de glosat. E de acceptat şi administrat în funcţie de contextul energiilor angajate. Ca paseist (să zic arheofil?), citez ori de cîte ori am ocazia superba definiţie cioraniană a progresului ca „l’élan vers le pire“. Şi nu pricep ce rău facem, noi, ăştia cîţiva, cei neangajaţi în furtunoasele echipe de zgomote ale apdatării, agiornării şi antilocalismului rabiat de fobia la tradiţie. Sigur, sîntem oarecum agasanţi, ca rădăcinile rămase sub asfaltul trotuarului după tăierea copacilor: stricăm oleacă simetria, stînjenim mersul fiţos, uneori, mai ales în amurg, tocurile modernismului se mai împiedică de spinările noastre, dar una peste alta sîntem nişte edecuri. Melancolii ridicole, nostalgii (negli