Am ajuns prin vară în oraşul Lille, la graniţa Franţei cu Belgia. Decepţionant oraş. Urât şi cu multe necazuri. După ora 22, în magazine nu se mai vinde alcool. Din cauza violenţei. Frig, vânt şi sărăcie, deşi aia nu e sărăcie ca la noi, ci franţuzească, adică mult mai suportabilă. Şi romi, destui romi. Vreo 3000-4000, exportaţi de marele producător mondial România. Romi care s-au instalat cu caravanele lor, lângă stadionul de-o modernitate care te lasă mască. Te izbeşti de romi în toate punctele de mare aglomeraţie din oraş, mai cu seamă în staţiile de metrou. Fură, cerşesc, sunt tot mai agresivi. Din când în când, primăria le dă ordin de evacuare. Hai, valea! Mutaţi-vă cortul de aici.
O româncă stabilită în Lille mi-a povestit de cazul unui rom tânăr, în vârstă de vreo 30 de ani, rămas singur cu patru copii. Nevastă-sa a dat colţul. A murit, deşi avea doar 22 de ani. Se îmbolnăvise grav, iar romul – gelos şi prost - nu a lăsat-o să meargă la doctor. În mintea lui nespălată de analfabetism, ea dorea să meargă la doctor pentru a şi-o trage cu acesta. Că doar se ştie că medicii francezi fac pasiuni devastatoare pentru femeile de origine romă din România. Mai ales pentru alea cu patru copii.
Am revăzut tema romilor din Lille luni, într-un reportaj difuzat pe canalul „TV5 Monde”. Un rom evacuat zicea că nu glumeşte: dacă statul francez îl mai freacă mult la icre şi-l fugăreşte de ici-colo, el nu mai stă la discuţie şi îşi dă foc. Lui să nu-i zică nimeni unde să stea. Scurt. Era aşa nervos, că mi se făcuse teamă că o să-i tragă una reporteriţei de-o s-o fure pe aia somnul. E cetăţean european, are drepturi, nu se întoarce în România, că nu-i place.
Nici mie nu îmi place în România, dar rămân aici. Plătesc impozite, muncesc. Şi rămân uluit cum oameni de soiul ăsta, care nu ştiu şi nu vor să producă decât caca, emit atâtea pretenţii. Au doar drepturi,
