Ca un autor care a beneficiat din plin de fondurile ICR, Mircea Cartarescu nu se poate victimiza mereu. Si nici nu poate arunca noroi in cei care, dintr-un motiv sau altul, au ridicat anumite semne de intrebare asupra modului cum a functionat ICR-ul in perioada directoratului d-lui Patapievici. Intr-un interviu aparut in Evenimentul zilei la inceputul lui octombrie 2012, plangandu-se de soarta ingrata si de campania de presa declansata la adresa fostei conduceri a ICR, Mircea Cartarescu spunea urmatoarele: „Se stiu astazi in lume mult mai multe lucruri despre literatura romana decat se stiau acum doar sapte ani. Schimbarea vizibila s-a petrecut de cand ICR-ul, condus de Horia-Roman Patapievici, a devenit o platforma profesionala de promovare in lume a culturii romanesti. Programul de traduceri al ICR, prin care s-au publicat sute de titluri a zeci de scriitori, i-a lansat pe acestia in lume, facand literatura romana de zece, de douazeci de ori mai vizibila decat inainte." Ca literatura romana e astazi mai cunoscuta in lume decat in urma cu sapte ani nu poate sa conteste nimeni. Desigur, fostul director al ICR, dincolo de petele de umbra, isi are si partile sale luminoase. In primul rand, prin programele care s-au derulat in cadrul ICR-ului, s-au format o avalansa de tineri traducatori, capabili sa promoveze valorile culturii noastre in lume. Probabil aceasta este si cea mai importanta realizare a institutului. Acum, in ceea ce priveste promovarea literaturii romane in strainatate, lucrurile nu sunt tocmai limpezi. Punctul de vedere al lui Mircea Cartarescu contine o doza masiva de subiectivism. El e un om care a beneficiat de sistem: nu are rost sa punem pe tapet sumele cheltuite pentru promovarea sa, ele sunt impresionante. (Daca datele vehiculate in presa sunt reale, atunci ele ating valoarea Nobelului! Puteam, in fond, institui si noi un Nobel sau chiar mai multe