(Continuare din episodul 8)

– Suntem nişte nenorociţi de provinciali, plini de complexe – îi spun lui Titus Ceia după ce am văzut cum a mâncat o familie de nemţi, lângă noi.

În vagon sunt câteva mese între scaune, din loc în loc. Oamenii – mama, tata, doi copii şi bunica – s-au aşezat la o masă, chiar în dreptul nostru, şi au mâncat. Fără nicio jenă, cu m-a îndemnat Titus în Viena. Bunica a scos dintr- geantă farfurii, tacâmuri, şerveţele şi le-a aşezat frumos pe masă. Apoi a scos o ditamai oala, de fapt o casoletă de plastic, cu un fel tocaniţă de legume şi cu ceva carne. Au ras tot. La desert au avut chec cu vişine. La sfârşit, copiii au băut Coca Cola, iar cei mari – cafea dintr-un termos şi vin.

Nici n-au apucat să se şteargă la gură că a apărut o îngrijitoare şi, zâmbind, a strâns toate resturile într-un sac de plastic. Astfel, coşul de gunoi prins în peretele vagonului nu stă până la capăt de linie burduşit cu resturi, nu miroase, iar cei care urmează pe acele locuri găsesc totul curat ca la plecarea trenului din gară. şi cum foşneşte cineva vreo hârtie, apare îngrijitoarea cu sacul şi o ia. Cred că femeia a făcut vreun curs anume, pentru că îşi face treaba cu discreţie. Apariţiile ei nu sâcâie pe nimeni. Ba sunt chiar agreabile, pentru că zâmbeşte tot timpul şi pălăvrăgeşte cu călătorii în frumoasa păsărească numită germană, dar şi în engleză.

CFR-ul nu face aşa ceva, nu strânge resturile imediat. Noi suntem mai curioşi din fire, vrem să avem sub nas tot ce au lăsat cei dinaintea noastră ca să stim ce au mâncat, ce ziare preferă, din ce parte a ţării vin, din ce categorie socială sunt şi aşa mai departe – atâtea şi atâtea informaţii importante care pot fi citite în gunoi.

– I-ai văzut cum au mâncat? Ca la ei acasă. Domnule, ăstora nu le e ruşine cu mâncarea, nu le e ruşine să mănânce