Parcursul bun al steliştilor în acest sezon în Europa, în care nu pierduseră nici un meci şi au primit numai două goluri, îndreptăţea pe toată lumea să se gândească la o calificare după 17 ani într-o Cupă Europeană şi de ce nu să aniverseze victoria din ’86, printr-un nou trofeu. Mai mult, felul dezinvolt cu care au evoluat în prima jumătate de oră, când pe tabelă era înscris un 2-0 fără probleme, ne determinau să ne gândim că toate aspiraţiile steliste se vor realiza. După schimbarea vârstnicului Southgate, parcă ceva în jocul Stelei, s-a rupt, echipa a căzut, pentru ca în re-priza secundă, pe teren să nu mai conteze în joc. Ce miracol s-a întâmplat, este greu de definit. Dorinţa prea mare de a pătrunde în finală, coroborată cu avansul pe tabelă, le-a tăiat elanul. Echipa a început să se sufoce, să greşească copilăreşte. Portarul portughez Carlos, care în prima parte a avut câteva acţiuni salutare, a fost penibil în cea de-a doua, fiind vinovat la două din cele patru goluri.

Pasul înapoi i-a costat. În partea a doua a meciului, steliştii nu au mai contat în atac. În prelungiri, când totul era pecetluit, au avut o oportunitate de a ataca poarta modestului portar Jones, vinovat la ambele goluri primite. Nimănui nu-i venea să creadă la final, că Steaua va avea aceeaşi soartă ca a formaţiei elveţiene, Basel. În cele 17 meciuri disputate în „Europa”, Steaua primise nouă goluri şi de această dată, într-un singur meci a primit patru şi numărul acestora putea fi mai mare.

O jumătate de oră de speranţe

Englezii încep bine meciul, se năpustesc spre poarta lui Carlos. Steliştii dau dovadă de calm şi luciditate şi-i ţin totuşi la distanţă.

Mai mult, în minutul 3, Dică trimite cu capul de puţin peste poartă. Imediat după primul sfert de oră, Petre Marin vine pe flancul stâng, şutează surprinzător, tânărul golkeeper englez respinge neinspirat în fa