„Preţul chiriilor şi valoarea proprietăţilor imobiliare nu fuseseră niciodată mai ridicate, iar în industria confecţiilor toată lumea socotea că moda nu fusese niciodată mai la modă.
Noi restaurante se deschideau la fiecare pas. Depozitele, intermediarii, magazinele de lux se dădeau peste cap pentru a satisface creşterea vertiginoasă a cererii de mărfuri speciale: uleiuri de măsline rare, ultimele programe antivirus, contorsioniste şi gemene oferite drept dame de companie, instalaţii video, obiecte de artă necovenţionale, eşarfe ca un fulg ţesute din smocul de barbă al unor capre de munte dispărute.
Atâţia oameni îşi renovau apartamentele, încât materialele de calitate nu se găseau decât la suprapreţ. Lumea era înscrisă pe liste de aşteptare pentru căzi de baie, clanţe, lemn de esenţă tare din import, şeminee de modă veche, bideuri, dale de marmură. În ciuda recentelor căderi suferite de indicele NASDAQ, noua tehnologie pusese stăpânire pe oraş: se vorbea mult despre acţiunile tranzacţionate la bursă, despre interactivitate, despre viitorul inimaginabil care deabia începea să prindă chip. Viitorul se profila ca un cazinou în care toată lumea îşi încerca norocul şi toţi sperau să câştige“.
Aşa începe romanul „Furie“ de Salman Rushdie. Dar nu despre o carte e vorba aici. Oricum, cei care ar trebui să citească rândurile astea nu mai citesc de mult.
E vorba despre noi. Aici ne-am împotmolit: în goana tâmpită după un confort iluzoriu, chiar şi acum, în criză, când tabloidele deplâng soarta curvelor de lux nevoite să scadă, drastic, preţul. E vorba despre noi, zombificaţii, noi, urbanii dintr-o lume cu o fişă clinică extrem de complicată. Noi, cei care avem agende încărcate, aparate digitale moderne, despre noi şi deadline-urile noastre. Despre furia pe care ne-am consumat-o stând la coadă la supermarket.
Aic