Nu-i la-ndemina oricui. ...pe colosalul pictor Corneliu Baba. Nu-i la-ndemina oricui. Ei, bine, l-am visat. Se facea ca deseneaza. Doamne, cum desena! Asezat la masa de lucru, cu parul in ochi, trasa liniile portretelor, unul dupa altul, intr-o inversunare ce nu i se potrivea, creioanele scoteau sunete scrisnite, definitive, prezenta mea neparind sa-l deranjeze, ba, dorind cumva sa fie demonstrativ destins. Imi daruia unul din desene. Pregnantul vis mi-a resuscitat, in zori, doua momente cu Baba. Consumate intr-un rastimp apasator, marcat de presiunea perfida a dictaturii. Sub care deja marele pictor - venind dintr-o alta Romanie - incerca sa impace lucrurile. Cum? Un prim obol. Era obolul lui Caron, moneda platita de sufletul celui mort luntrasului, la trecerea peste Stix, in imparatia lui Hades. "Odihna pe cimp", desi atemporala ca insasi fiinta neamului sau, il plasa pe pictor in norma... realista, atit de agreata de putere, pe linga confectiile expres propagandiste ale altora, de speta joasa, acestea. Acceptabilei compozitii i se mai alatura si cea infatisindu-i, in linie proletara, pe "Otelari", patru siluete aspre, de altfel cu nimic reprezentative momentului, la fel de atemporale si ele. Oricum, Baba isi asigurase un statut privilegiat, dictatura cerind altora, disponibililor, temele la zi. Ceva mai greu de inteles, seria tirzie, cu "regi nebuni", in expresie goyesca, convenind probabil resentimentelor antimonarhice ale regimului. Si ale pictorului, oare? De revenit la vis. Aparut pe un subconstient in care marele pictor oricum ma obseda. Ajuns, prin anii saptezeci, la Iasi, intr-un juriu, bucuresteanul trecea, anturat, prin ateliere, sa vada lucrarile pregatite pentru salonul local de toamna. S-a oprit si in fata lucrarii mele "Nunta la Dorohoi", amuzindu-l sincer, mi s-a parut, imaginea picant mozaica a nuntasilor. Cu ani mai tirziu, preluind relatarea lui D