Ea cunostea bine, pina in adincul inimii, si facea sa nu fie uitate ori sa moara sentimentele fundamentale - dragostea si mila si durerea si grija si amaraciunea -, fara de care universul ar fi fost doar un sobolan mort… Mama era insasi viata. Pe atunci, in primii mei ani de viata, inca nu ajunsese in sat Moarteadin zilele de azi, o muiere a dracului, fara umor si de o cruzime inspaimintatoare, de vreme ce secera de-a valma, si pe tinar, si pe batrin. Daca se intimpla sa dispara pe neasteptate un copil sau un tinar dintr-o neatentie, intr-o incaierare sau la scaldat, faptul ca existau motive explicabile ma facea sa clasez intr-un mod foarte personal disparitia: ea devenea doar un accident, tragic, fireste, dar nu... Moarte! Fiindca Moartea pentru mine era alta, si anume cea care avea chip batrin si impacat, pentru ca ii culegea pe oamenii ajunsi la senectute, a caror stingere era acceptata ca un dat firesc si de ei insisi, si de ceilalti. Imi imaginam ca de asta isi luase si moartea un chip uscat si blind, plin de o mie de riduri si cu obrajii cazuti inauntru, ca sa poata sa se inteleaga bine cu cei ajunsi la vremea culesului. Cu o fata bucalata si giumbuslucuri de copil, ar mai fi putut ea sa-i convinga sa o urmeze? Si, mai ales, s-ar fi lasat ei, oameni copti si cu scaun la cap, pe mina unui plod, pentru o treaba asa de importanta, ca ducerea pe lumea cealalta? Moartea venea insotita de bataia grea, "intr-o dunga" a clopotului bisericutei de pe malul drept al Prutului, sunet care-mi declansa in nari mirosul de busuioc. Daca avea pentru mine chip de baba, era si pentru ca, la priveghiul linistit din odaile cele bune ori in cerdacuri si curti si la inmormintari, vedeam mai mult femei batrine cu buchete de busuioc si doar ici-colo cite un mos (mosii erau rari, mai disparusera, saracii, in cel de-al doilea razboi mondial!); toti, fani ai mortii-in-pace ei insisi, state