M-am apropiat de domnia sa datorită copilei mele Irinel, care, de pe la 14 ani citea filozofie, o interesau vechile civilizaţii, evoluţia ideilor religioase, mitologia şi artele. În acelaşi timp, conform dorinţei tatălui său, se pregătea să devină medic, deşi n-avea nici o chemare pentru această profesiune. Voluntară şi perseverentă, s-a opus cât a putut acestui proiect străin înclinaţiilor sale, eu am susţinut-o din răsputeri, dar amândouă îl iubeam prea mult pe Florin ca să avem sorţi de izbândă. Şi el nu ceda niciodată.

Am avut o bucurie şi o speranţă când am aflat, cu câteva săptămâni înainte ca fiica noastră să împlinească 17 ani, că vom merge la Păltiniş. Mi-a fost dat să aflu abia anul trecut că obţinuse acea victorie doar în urma unei negocieri cu tatăl ei: el o duce la Noica, iar ea va da examen la Medicină! Nimeni nu mi-a spus nimic atunci despre asta.

Urma ca Irinel să lase două eseuri necesare unei minime evaluări. Şi iată- ne porniţi într-o dimineaţă din primăvara lui 1985, spre ceea ce eu credeam că este un început pentru puiul meu! Primul lucru care m-a impresionat n-a fost fiinţa împuţinată de timp, ci privirea vie şi blândă, de care m-am legat numaidecât sufleteşte. Ne-a poftit politicos acasă la dânsul, dar am văzut expresia rugătoare de pe faţa copilului meu şi am refuzat zâmbind: „Vă mulţumim, dar astăzi trebuie ca bucuria să fie numai a ei! Întreagă!”. Nu-mi amintesc cât timp au stat de vorbă, cred că vreo două ore, şi nici ce am vorbit în drum spre casă. Noica promisese că într-o lună îi va scrie ce crede despre ea, dar după numai trei săptămâni a sosit următoarea scrisoare:

Dragă Irinel,

Am străbătut cu interes şi chiar cu surprindere cele două mici studii ce mi-ai lăsat. Ai o minte frumoasă, ai inimă şi ai condei. Pe deasupra, văd ce bine te mişti printre ideile mari ale culturii noastr