Am mai văzut biserica edificată între 1716 şi 1739 de Johann Bernhard Fischer von Erlach (terminată, de fapt, de fiul sau, Joseph Emanuel). Pînă acum, cînd am revăzut-o, complexitatea spaţiului ei îmi era relativ străină, cîtă vreme îmi părea "doar" un monument baroc de manual de istorie. Acum am văzut-o cu ceea ce, nădăjduiesc, am dezvoltat între timp: o privire matură, centrată asupra calităţii spaţiilor exterioare ale clădirii şi, mai ales, hipnotizată de natura măiastră a interiorului ei. Cîtă vreme sîntem fascinaţi de pereţi, de geometriile şi aperturile lor, de "stil", rămînem încă în pragul înţelegerii. Calitatea bunei arhitecturi, în general, şi a celei sacre, în chip particular, este dată de ceea ce aceste instrumente ale arhitectului generează de fapt: natura intimă a spaţiilor atrase, captive de către zidire. Căci edificiul nu este decît un instrument de generare a spaţiului, care abia el este scopul ultim al edificării.

În primul rînd, edificiul este trimis în clasificările istoriciste într-un mod simplist. El are o natură mai complexă, amintind de natura procesuală, în devenire continuă, a arhitecturii. Trimiterile exterioare sînt la Roma (prin silueta cupolei şi prin prezenţa celor două replici - se spune - ale coloanei lui Traian din acelaşi centru al catolicismului). Dar, dacă schimbăm un pic referinţele, ne vom aminti că aceste două referinţe nu sînt de văzut împreună în cetatea eternă. Dar două coloane sprijinind cerul la intrarea într-un lăcaş de cult sînt identificabile într-o altă geografie, cel puţin la fel de simbolică: Jakin şi Boaz, principiul masculin şi cel feminin, vegheau intrarea în templul prim ierusalimitan. Întinderea acestui arc de semnificaţii şi trimiteri istorice peste timpuri şi geografii diferite nu face decît să înscrie biserica imperială (închinată Sf. Carol Borromeo după ciuma din 1713-1714 de către împăratul Carol