Atunci când efectele crizei financiare din America s-au propagat în afară, primul sector afectat a fost unul dintre cele care făcuseră să „duduie” economia românească: imobiliarele. Dacă în urmă cu 17-18 ani, tot românul îşi dorea să întemeieze o afacere şi să încaseze comisionul, mai nou şi-a dorit să se trezească cu un teren neştiut, undeva prin centru, pe care să-l vândă cu bani buni. Ani la rând, preţurile terenurilor şi caselor au crescut părând că nu mai pot fi ţinute în frâu de nimic. Bucureştiul ajunsese să rivalizeze- doar la acest capitol - cu marile metropole mondiale şi fiecare bucăţică disponibilă de teren era sortită unor proiecte măreţe.

Reflexul acestui boom s-a resimţit în cabinetele notariale, unde nu se mai prididea cu efectuarea formelor de vânzare-cumpărare, devenită operaţiunea de pondere cu aproape trei sferturi din votul operaţiunilor. Afacerea era bună şi pentru stat, care-şi trăgea prioritar taxele şi impozitele la colectorii investiţi cu funcţia de autoritate publică. De prin august, însă, vântul a început să bată prin anticamerele altădată supraaglomerate şi impactul negativ al crizei s-a răsfrânt direct asupra unei zone ce părea pusă la adăpost.

Creşterea nestăvilită a tranzacţiilor imobiliare a stîrnit, în ultimii ani, dezbateri aprinse la nivelul Comisiei Europene, unde s-au ciocnit punctele de vedere a două sisteme: cel al ţărilor latine, mosteniotoare ale sistemuluiu juridic de drept roman, în care notarul reprezintă autoritatea publică, şi cel al ţărilor anglo-saxone, unde cutuma permite oricărei persoane mandatate să efectueze operaţiuni de tip notarial. Adepţiii liberalizării tranzacţiilor imobiliare au apăsat pe pedala protecţionismului, pe care l-au declarat incompatibil cu principiile pieţei libere a serviciilor. Cele două tabere au recurs la argumente ştiinţifice, generând două rapoarte: Raportul „ZERB” - pro-liber