Deşi în fiecare sfârşit de sezon se dǎduse ca sigurǎ ştirea cǎ la anul satul avea sǎ fie strǎmutat, în cadrul programului de sistematizare a satelor, locul vacanţelor noastre a ajuns cu bine în 1989.
Vara lui 1990 a adus în satul de pescari o groazǎ de maşini cu numere din ţǎrile occidentale şi din ele au coborât mulţi dintre mai vechii doimaişti care emigraserǎ în anii din urmǎ. Puteam acum ca, în zilele fǎrǎ soare, sǎ ne înghesuim într-o maşinǎ şi sǎ ne dedǎm unui exerciţiu ce pânǎ de curând ţinuse de domeniul fantasmelor, acela de a trece graniţa pânǎ la Balcic sau Varna. Greu de descris bucuria pe care o resimţeam împlinind banalul gest de a pǎtrunde cei câţiva kilometri din tǎrâmul pânǎ ieri interzis.
Economia de piaţǎ a ajuns şi ea în satul de pescari. Au apǎrut plǎcuţe cu "teren de vânzare" (preţul era de 4 dolari metrul pǎtrat, probabil negociabil, cifrǎ exorbitantǎ pentru minţile de atunci ale muritorilor de rând). Atunci şi-au vândut localnicii grǎdinile ce se întindeau spre falezǎ, fǎcând loc unui şir de vile cu poziţie de invidiat, cele mai multe aparţinând unor celebritǎţi din lumea artisticǎ, mai puţin cunoscute ca vechi doimaişti.
Cu banii obţinuţi din vânzarea grǎdinilor, localnicii au început sǎ mǎreascǎ capacitatea productivǎ a caselor lor. Au apǎrut supraetajǎri, pensiuni (cu aer condiţionat, termopan, televiziune prin cablu şi baie cu apǎ caldǎ) înghesuite lângǎ vechile case, cele mai multe sacrificând esteticului pe altarul productivitǎţii, chiar şi câteva mici hoteluri. Acum nu mai trebuie sǎ mergi din curte în curte sǎ întrebi de o camerǎ liberǎ, poţi rezerva la tefon sau chiar prin internet.Gazdele cunoscute drept bucǎtǎrese iscusite şi-au deschis mici restaurante în curţile caselor, unde servesc mâncǎruri din peştele proaspǎt care se gǎsea acum din abundenţǎ la cherhanalele privatizate. Au apǎrut şi întreprinzǎtori car
