Nu ştiu cum mai e la Nădlac, dar acum zece ani, când am ieşit prima oară din ţară cu autocarul, mi-am jurat să nu mai calc niciodată într-o vamă terestră românească. Am ieşit de-acolo, după opt ore de aşteptare, jumuliţi bine. Am intrat apoi pe mâna ungurilor, care aveau un sistem la fel de diabolic de jefuire ca şi confraţii lor români. Vameşii inventaseră şpaga pentru orice. Se începea cu "taxa de trecere de cinci euro, ca să nu te ţină cu orele la control". Mai era o "taxă pe paşaportul alb", adică pe acel paşaport, prospăt scos, pe care, în mod firesc, nu apărea vreo ştampilă de ieşire din ţară. Taxa era 10 euro. Cele două şpăgi se adunau la "însoţitorul de bord", un tip cu gel în cap care colecta paşapoartele. Cobora şi dispărea apoi în noapte. Se întorcea şi striga câteva nume. Erau persoanele cu probleme, care aveau interdicţie de a se întoarce în spaţiul UE din cauza diverselor infracţiuni comise. Ieşeau pe rând să-şi rezolve situaţia. Toţi şi-o rezolvau.
Cine refuza să dea plătea. Singurii turişti din grup, am plătit cu vârf şi-ndesat când ne-am trezit singuri, călare pe valize, într-o benzinărie din Luxemburg, părăsiţi de pitoreştii colegi de voiaj.
Anul trecut, am trecut la bulgari, pe la Ruse. Eram pregătit pentru ce e mai rău. Citisem pe forumuri diverse alerte despre taxele de trecere. Nu ne-a cerut nimeni nimic, iar vameşul a glumit cu băiatul meu. Mie situaţia mi s-a părut de-a dreptul anormală şi la fel şi celorlalţi, devreme ce, după ce vameşul a plecat, noi stăteam ca nişte caraghioşi cu maşina în loc, nevenindu-ne să credem "că a fost atât de simplu".
Acesta este efectul aberaţiilor trăite înainte şi după comunism în România: lucrurile simple ne-au fost complicate la nesfârşit, pentru ca din cutele birocraţiei să se hrănească toţi paraziţii.
Sunt singurele mele experienţe personale cu vameşi. De fiecare dată c
