In copilăria mea exista un joc (o fi existînd şi astăzi, nu ştiu, poate sub un alt nume) care se chema telefonul fără fir. Ne aşezăm, unul lîngă altul, şase-şapte sau cîţi eram, în aşa fel încît să ajungem la urechea celui din dreapta, dar nu prea aproape, pentru a nu fi auziţi de ceilalţi. Cel dintîi din rînd rostea un cuvînt, o expresie, un nume propriu, o frază scurtă, în urechea vecinului, care la rîndul lui se apleca spre urechea următorului din rînd şi-i spunea ce a auzit. UItimul, care nu mai avea o ureche la dreapta lui, se ridica şi rostea cu voce tare cuvîntul, aşa cum ajunsese pînă la el. Deobicei, ajungea ceva foarte diferit şi, uneori, chiar caraghios. Surdul nu le nimereşte, dar le potriveşte, spune proverbul. Nu eram surzi, ba chiar auzeam foarte bine la vîrsta aceea, dar printr-o ciudăţenie pe care nu mi-o explic, cuvîntul se deforma pe măsură ce trecea de la unul la altul. Nu era nici o îndoială în această privinţă. Oricît de atenţi am fi fost, ultimul din rînd înţelegea aproape întotdeauna altceva decît spusese primul.

Mi s-a întîmplat deseori, citind diverse informaţii, în ziare ori ascultînd buletinele de ştiri televizate sau radiodifuzate, să-mi aduc aminte de telefonul fără fir din copilărie. Impresia stînjenitoare că mi se comunică altceva decît informaţia pe care vorbitorul a primit-o la rîndul lui a pus deseori stăpînire pe mine. Sigur, e greu să verifici o atare impresie. Dar ea se sprijină de fiecare dată pe ceva, pe mărunte nepotriviri ori contradicţii, pe informaţii anterioare, care revin în minte, pe gesturi care trădează nesiguranţa ori dimpotrivă un aplomb exagerat. Am oarecare experienţă în raporturile cu oamenii ca să intuiesc cînd o informaţie nu este cu totul în regulă. îi suspectez aproape automat de nesinceritate pe cei care, dorind cu orice preţ să mă convingă de un lucru, îşi grevează mesajul de o declaraţie