Decenii de-a rândul, arta şi literatura au fost înghesuite într-un pat al lui Procust, tăindu-li-se – pentru a încăpea în micimea dimensiunilor – nu picioarele, ci capul. Calapodul a fost botezat realism socialist. Că era vorba de socialism, toată lumea era de acord, dar că realitatea ar fi fost cea căutată nu credea mai nimeni. Opere ce au redat fidel realitatea, ca „Doctor Jivago“ de Boris Pasternak, „Arhipelagul Gulag“ de Alexandr Soljeniţîn sau „Aşteptând ceasul de apoi“ de Dinu Pilat au fost interzise. Dar, poate, aceşti autori nu aveau „origine sănătoasă“, prin aceasta înţelegându-se că nu proveneau din familii sărace. Dar care sculptor şi-ar fi putut dovedi o provenienţă mai aproape de popor decât Constantin Brâncuşi, ţăranul de la Hobiţa? Ajutat fiind de clarviziunea neamului, el a redat, simplu şi convingător, formele fundamentale ale vieţii. Atunci, n-a fost el realist? Nu, au spus partinicii corifei ai culturii noastre, în şedinţa din 7 martie 1951 a Academiei Republicii Populare Romîne, Secţiunea de Ştiinţe a Limbii, Literatură şi Arte, al cărei proces-verbal este reprodus în facsimil în revista MEMORIA nr. 78/79 (1–2/2012). Atunci, sculptorul Ion Jalea a amintit că, într-o comunicare asupra lui Constantin Brâncuşi, bazându-se pe „teoria leninistă a reflectării Publicitate în artă“, i-a citat pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptura de la noi. Acad. G. Călinescu a constatat că Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură (sic!) fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte. Acad. G. Oprescu a spus că faptele citate cu privire la Brâncuşi, o figură mai puţin cunoscută (sic!), arată lipsa lui de sinceritate şi îl ilustrează ca un om de talent şi de mari speranţe în prima parte a activităţii sale dar care, sub influenţa unor sculptori la modă la Paris ce cultivau indefinitul şi cubismul