Există mai multe tipuri de anticipări în atît de solidul și subtilul roman al lui Radu Mareș. Unele sînt magice și au un operator tradițional: o țigancă ghicind viitorul, aici omniprezenta și atotpriceputa Tina, pe care o regăsim la finele cărții, nu la mulți ani de la consumarea evenimentelor, deodată îmbătrînită și veștedă, scofîlcită, de nerecunoscut. Farmecele nu i-au mai fost de folos pentru a ține laolaltă microcomunitatea, în vîrtejul de praf și sînge al istoriei, cu crescînda „rumoare de fier“. Rolul ei s-a încheiat. Astfel că numeroasele anticipări din cuprinsul romanului (gen: „Trebuia să treacă toată vara aceea interminabilă, apoi să vină toamna și culesul, ploile, noroaiele și să se termine și plantarea celor două sute de pomișori aduși la Valea Lupului tocmai de la Cernăuți, pentru ca abia după marele viscol din ianuarie să se întîlnească prima oară față în față“.) se reinterpretează, pe această secțiune finală, naratologic. Ele nu mai au legătură cu destinul citit în palmă de o profesionistă a liniilor care, la un moment dat, se opresc; și nici cu eforturile acestei vrăjitoare „de bine“ de a stopa drama și a muta viața din preajmă pe un alt făgaș. Episoadele ce s-au succedat și întîmplările într-un anumit fel petrecute sînt preluate, la începutul ultimului capitol, de către un Narator atent și exact, ce schimbă dintr-o dată nu atît cursul romanului, cît modul lui de accesare: „Mă numesc Vorobchievici Octavian și cele povestite pînă aici îmi aparțin. Unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina și Gavril M. De altfel, într-un sat de la marginea lumii, cu cîteva sute de suflete, nu există multe secrete“.Un roman modern Adevărat, dar de ce Vorobchievici se devoalează ca Narator abia acum, pe ultima sută de metri a unui roman plin la propriu și la figurat? Aș spune că Radu Mareș avea nevoie de acest persona