E greu de crezut ca onoarea mai caracterizeaza vremurile pe care le traversam. Ironia face ca e mai bine asa. Judecata cinica, numai ca ne bucuram de efectele ei. Sa ne intoarcem in timp si sa revedem razboiul din fosta Iugoslavie. Tot felul de profeti de ocazie, in momentul in care au vazut ca acolo s-a spart buba si ca epicentrul, cum ar veni spus, se cheama Sarajevo, nu au intarziat sa puna in aplicare prastia unei analogii superficiale si sa declare ritos ca, asa cum primul razboi a inceput din acel loc, nu e exclus deci ca un eventual al treilea Weltkrieg sa isi aiba tot acolo originea. Ceea ce au uitat stimabilele Casandre e faptul ca in aproape o suta de ani spiritul timpului se schimba, se modifica, se altereaza. Razboiul din 1914 putea fi foarte bine evitat daca Rusia nu intra in conflict. Pana sa declare razboi Germaniei si Austro-Ungariei, tarul, nefericitul Nicolae al II-lea, a zabovit multa vreme si abia tarziu dupa-amiaza s-a decis sa semneze decretul de mobilizare.
Daca ar fi fost pragmatic, nu ar fi semnat, dar mai presus de pragmatism pentru oamenii acelor vremuri, prin care nu e vorba in vant ca circula sange albastru, era onoarea. Tarul Rusiei nu putea sa abandoneze Serbia intr-un moment crucial al existentei ei ca stat. Cel putin aceasta e explicatia oferita de un istoric de talia Barbarei Tuchman.
Ce s-a intamplat in 1999? Poate, in nebunia lui, Slobodan Milosevici spera ca Rusia va sari in apararea sa. S-o mai fi gandit, dupa ce aviatia NATO a bombardat ditamai ambasada chineza din Belgrad, ca nici Beijingul nu va sta cu mainile in san. Doar ca presedintele rus si primul secretar al PC Chinez nu au fost oameni de onoare. Aceasta, spre binele nostru si al intregii omeniri. Eltin, mai era atunci la putere, a judecat practic si realist. Nu merita Serbia, fie ea sora sfanta ortodoxa, sa se vare intr-o lupta din care nu numai c
