Certurile şi scandalurile au existat dintotdeauna. Fenomenologic, ele au o variaţie de manifestare dificil de analizat. Există realităţi psihologice interpersonale care cu greu se pot clasa ca normale sau nu, mai ales astăzi, cînd distincţia între aceste două categorii este atît de discutabilă. Există violenţă relaţională, relaţii autodistructive, adicţii faţă de violenţă, cupluri violente, interacţiuni cu componente patologice. Ceea ce complică lucrurile este dificultatea de a opta pentru o abordare mai degrabă ereditaristă sau socială în etiologia comportamentală. Pentru a ne certa, pentru a ne manifesta violent, fizic sau/şi verbal, avem la dispoziţie o viaţă întreagă, atîta vreme cît trăim între oameni, şi mai avem şi un spaţiu larg de exprimare comportamentală, indiferent dacă scenele se petrec cu persoane cunoscute sau cu necunoscuţi. Potenţialul de violenţă de care dispunem, dincolo de diferenţele interindividuale, este mare şi imediat evident. El are imediateţe în activare şi de cele mai multe ori are un curs ascendent foarte rapid. Nu există prea mult spaţiu între tendinţă şi act, între intenţie şi gest. Orice situaţie de interacţiune are un timing , o desfăşurare temporală care urmează reguli cultural constituite. De pildă, nu poţi telefona cuiva, nu poţi iniţia o conversaţie fără a parcurge nişte etape, nu poţi sări peste ele. Începutul şi sfîrşitul unei interacţiuni sînt ritualizate prin folosirea formulelor de politeţe, chiar dacă, aşa cum spunea Paul Valéry, politeţea este o indiferenţă generalizată. Din păcate, la noi se vorbeşte, dar nu se comunică, în sensul unei ştiinţe a comunicării. Acest lucru este evident mai ales în spaţiul public, unde oamenii nu mulţumesc, nu salută, folosesc formule de adresare familiară, se tutuiesc nejustificat. Principala cauză a lipsei de civilitate este neştiinţa comunicării, incultura relaţională. Cultura relaţi