Unii oameni trebuie luaţi aşa cum sînt. Chiar dacă azi spun ceva şi mîine altceva. Extraordinarul din ei e mai puternic.
Începe meciul, oricare dintre ele. Turul întîi, al doilea, sferturile de finală, semifinalele, finala. Primul la 10. Primul la 13, la 17, la 18. Cămaşă albă. Cămaşă neagră. Pieptănătură nouă, mai tinerească. Tot mai multe fire albe în perciuni, două cute simetrice pornind de la nas, de o parte şi de alta a gurii, parantezele care încadrează un zîmbet inexistent.
Cînd se aşază pe scaun, aşteptînd ca adversarul să-şi încheie munca la masă, e cufundat în lumea lui. O lume în care gîndurile au culori, forme şi înţelesuri neştiute. O vizită de cîteva clipe în mintea lui Ronnie O'Sullivan, cu oprire la centrul strîmbăturilor, ar fi o experienţă de neuitat. Şi de neînţeles.
Nu ştiu cum vi s-a părut dumneavoastră, dar eu am văzut timp de două săptămîni un Ronnie pe jumătate absent, pe jumătate prezent. Absent în relaţia cu lumea din jur, prezent cînd era vorba să urmărească bilele. Un doctor Jekyll şi mister Hyde trecînd cu o uimitoare viteză de la o stare la alta. Dînd mîna cu adversarii şi cu arbitrul scurt, rapid, ca în cazul unui gest necesar şi atît. Fără emoţie, fără implicare. Ca şi cum ai semna condica. Ca şi cum n-ai timp de pierdut cu formalisme. OK, să mergem mai departe!
Stuart Bingham e emoţionat? Asta e. Judd Trump e cam vexat? Asta e. Eu am venit aici să joc, să cîştig dacă se poate, şi se poate, dar nu vreau să vedeţi nimic din mine pînă la sfîrşit în afară de strîmbăturile, de micile mele schimonoseli incontrolabile. Nici un zîmbet, nici un semn că-mi place ce fac, că savurez, că mă bucur.
Şi apoi spune că s-a plictisit de snooker. Că nu-l vom mai vedea la masă dincolo de cele cîteva obligaţii pe care le mai are. Că a venit la Crucible pentru bani. Că i-a făcut bine truda la ferma de po
