La 4 iunie 1920, Puterile Aliate, învingătoare în primul război mondial, şi Ungaria, învinsă şi succesoare a Imperiului Austro-Ungar, semnau, în Palatul Trianon de la Versailles, Tratatul de Pace care stabilea frontierele noului stat, Ungaria, cu vecinii: Austria, Serbia, Croaţia, Slovenia, Romînia şi Cehoslovacia.
În principiu, aceste frontiere s-au păstrat până azi. Tratatul de la Trianon a consfinţit existenţa unui stat maghiar independent, ideal al revoluţionarilor maghiari de la 1848 şi al oamenilor politici ai vremii, chiar dacă nu în frontierele imaginate de ei. În acelaşi timp, Tratatul a fost şi continuă să fie perceput, în mentalul colectiv maghiar, drept o catastrofă. Ziua în care s-a semnat Tratatul de Pace a fost proclamată, de către oficialităţile maghiare de atunci, zi de doliu naţional. Din perspectiva lor, la Trianon fusese semnat, simbolic, doar actul care consfinţea sfârşitul regatului Sfântului Ştefan şi nimic altceva. Regatul dispăruse, de facto, în secolul al XVI-lea, după înfrângerea de la Mohacs şi divizarea teritoriilor maghiare între Imperiul Otoman şi Sfântul Imperiu Roman. Maghiarii mai spuneau că au fost siliţi de împrejurări să semneze tratatul şi că, oricum, nu-l recunosc.
În semn de protest, pe 4 iunie 1920, parlamentarii de la Budapesta s-au ridicat în picioare şi au repetat cuvintele: Nem, nem, Soha! (“Nu, nu, niciodată!”), cuvinte ce aveau să devină, apoi, deviza iredentismului şi revizionismului horthyst.
Fervoarea naţionalistă maghiară a fost privită cu înţelegere de istoricul Nicolae Iorga: “Ca unii care avem în inimile noastre cultul omeniei, înţelegem şi prin experienţa proprie, care e lungă de atâtea veacuri, durerile morale cele mari ale altora, pe care-i atinge suprema nenorocire a înfrângerii. Din suflet compătimim pe unguri, ale căror calităţi de rasă suntem în stare a le preţui, pentru cu