Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, a lăsat în memorii un portret al lui Ceauşescu, aşa cum arăta acesta la sfârşitul anilor ’50.

După cooptarea în nucleul restrâns de conducere, în 1954, şi până în 1965, Nicolae Ceauşescu a supravieţuit din punct de vedere politic tuturor furtunilor din partid. În drumul pentru câştigarea supremaţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej l-a folosit ca „topor de oase".

Atent cu superiorii, şi dur cu subalternii; astfel apare din documentele de arhivă Nicolae Ceauşescu în a doua jumătate a anilor '50. Lectura arhivelor, ce consemnează feţele nevăzute ale puterii, dezvăluie noi şi complexe laturi ale personalităţii şi acţiunilor lui Nicolae Ceauşescu. Din stenogramele numeroaselor şedinţe la care a participat, aflate la Arhivele Naţionale, rezultă că intervenea în discuţii doar după ce Gheorghiu-Dej îşi făcea cunoscut punctul de vedere. Dacă şeful cel mare critica pe careva, „Nicu" sărea mai abitir. Şi-a făcut cu ou şi cu oţet colegi mai tineri sau mai vârstnici şi a intervenit fără sfială în tot soiul de discuţii, de la agricultură la cultură. Dar numai după ce asculta opinia primului-secretar al PMR.

După 1990, foşti demnitari ai regimului comunist au povestit în memorii şi interviuri că Gheorghe Gheorghiu-Dej nu avea o părere prea bună despre „Nicu". Că, cel mult, trata cu îngăduinţă izbucnirile nepermise ale tânărului Ceauşescu. Dar şi că îl ironiza, uneori.

De voie sau de nevoie

Paul Sfetcu, şeful de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, a comentat în memorii relaţia dintre cei doi (13 ani în anticamera lui Dej. Curtea Veche, Bucureşti, 2008). „Deseori m-am întrebat dacă Ceauşescu l-a respectat pe predecesorul său ori i-a ştiut numai de frică", scrie Sfetcu. „Un răspuns este greu de formulat, având în vedere că până în 1945, Nicolae Ceauşescu a reprezentat prea puţin în contextul treb